Săptămîna trecută, un studiu al NASA trecea aproape neobservat de presa de scandal. Conform acestuia, de la sfîrşitul anilor '70, cantitatea totală de energie emisă de Soare a început să crească cu 0,05 la sută pe deceniu. În perioada de 24 de ani de cînd această emisie e măsurată, Pămîntul a fost deci din ce în ce mai bine încălzit de Soare. Anul trecut, planeta noastră a primit cu 0,1 la sută mai multă energie decît în 1980. La prima vedere nu găseşti nimic apocaliptic în vestea asta, decît multe cifre mai degrabă enervante decît înspăimîntătoare. Şi totuşi, dacă faci un calcul simplu, pe 100 de ani doar, creşterea radiaţiei solare e de jumătate de procent. Într-o mie de ani ajunge la cinci procente, iar în 10.000 de ani va fi 50%! La o asemenea creştere, probabil că viaţa pe pămînt nu va mai fi posibilă pentru speciile mai evoluate în mai puţin de 20 de mii de ani, ceea ce, la scară geologică, e foarte puţin. Chiar şi cele cinci procente de creştere din următoarea mie de ani înseamnă mult: schimbarea climei şi a geografiei Pămîntului va fi, fără îndoială, uluitoare. Asta, fireşte, dacă tendinţa se menţine şi creşterea e liniară (cum puţine procese în natură se dovedesc a fi). De ce ne-am face, totuşi, probleme pentru următoarele 10 mii de ani? Poate şi pentru că schimbările se vor simţi încă din cursul vieţii unora dintre noi. Sînt cîţiva ani de cînd nu mai putem sta o zi pe plajă fără ecran protector, chestie pe care cel puţin eu o explicam pînă acum prin efectul "nimic nu mai e ca-n tinereţe..." Dincolo de această observaţie neştiinţifică, de cîţiva ani încălzirea globală deranjează pinguinii şi se pregăteşte să se ocupe şi de oameni. Împotriva ei s-au decis multe programe cu titluri greu de citit, care ar trebui să reducă emisiile de gaze de seră, între care cel mai popular rămîne CO2 -ul, făcut celebru, dacă vă mai aduceţi aminte, de tovarăşa E. Ceauşes