De cînd au venit soldaţii americani în România, reporterii au fost trimişi la Mamaia şi la Aeroportul Kogălniceanu "să vină cu ştiri proaspete". Cum în zona protejată nu se intră cu una cu două, gazetarii au transmis şi ei ce-au putut: cîte avioane decolează şi aterizează, în ce hoteluri sînt cazaţi militarii ş.a.m.d. Una dintre informaţiile nepreţuite care ne-au fost livrate din preajma băieţilor Unchiului Sam a reuşit însă să infirme unul dintre principiile de căpătîi ale presei americane. "Un om muşcat de un cîine nu constituie o ştire, dar un cîine muşcat de un om, da" - sună adagiul, citat în toate şcolile şi manualele de jurnalism. Depinde de om şi depinde de cîine: faptul că un militar american a fost muşcat de un maidanez mioritic nu putea fi trecut cu vederea, aşa că am fost informaţi prompt despre ineditul eveniment. Dar asta este de-acum o nimica toată. Între timp a început războiul şi, firesc, mediatizarea lui pune probleme speciale jurnaliştilor din toată lumea. În vreme de război, cînd informaţiile sînt supuse restricţiilor, meseria de jurnalist devine şi mai grea: nu poţi fi sigur de mai nimic, fiecare tabără livrează ce vrea, trebuie să identifici încercările de propagandă ori manipulare, de verificat din mai multe surse e destul de greu ş.a.m.d. Apoi, încărcătura emoţională e mare şi e dificil să rămîi imparţial, aşa cum o cer regulile meseriei, fără să-ţi manifeşti sentimentele sau opiniile. Iar concurenţa nebună între interesele diverselor trusturi media creează rumori care complică şi mai mult lucrurile. Ce să mai vorbim, în aceste împrejurări, de cetăţeanul obişnuit care vrea să afle şi să înţeleagă ce se întîmplă? De cînd a început războiul, am urmărit tot felul de telejurnale, am stat de dimineaţa pînă seara pe Internet şi am citit ziare europene şi americane, am luat la rînd agenţiile de ştiri şi posturile TV, dar tot îmi vine să spun,