"Deşi n-am mai scris versuri, cred mai departe

în poezie, încerc s-o găsesc oriunde şi cred că

toate scrierile mele sînt, în cele din urmă, poeme."

Mircea Cărtărescu "Cele mai bune romane sînt poeme" gîndea Unamuno - şi e suficient ca această idee să te săgeteze, ca imediat să-ţi ţîşnească, fulgerător, ca adevăruri pipăibile, Don Quijote şi Suflete moarte (subintitulat chiar poem!) Iosif şi fraţii săi lîngă Baltagul, Idiotul şi Craii..., Un veac de singurătate şi Dos Passos. Mihail Sebastian avusese inspiraţia să pună, în vers alb, frazele, de atîţia antipatizate pentru dificultatea lor, ale Hortensiei Papadat-Bengescu, dovedindu-le capacitatea poetică a observaţiei, căldura poematică. Proza poeziei lui Bacovia îţi sare în ochi şi te strînge de gît. Călinescu nu accepta termenul de "roman liric" (în cazul Desculţ-ului lui Stancu), zicea că e un non-sens, ca "fier de lemn", dar tot el scria că de la Scrisoarea pierdută (altă proză, nu?) se pleacă înaripat ca de la Rossini, iar discursul farfuridian se ştie pe dinafară ca "A fost odată ca-n poveşti". Kafka recita cu voce tare, "ca să zbîrnîie pereţii", Educaţia sentimentală, carte care-l făcuse să tresară de frică şi care-i dăduse ceea ce nu-i putuseră oferi decît doi-trei oameni; era entuziasmat de această frază: "Elle avoua qu'elle désirait faire un tour à son bras, dans les rues". "Ce frază! Ce imagine!", exclama Kafka în faţa acestei "platitudini". În cele din urmă, pentru destinul acestor "genuri", cum li se zice la şcoală, dar care nu-s despărţite mai mult decît două mări de un Gibraltar, rămîne fundamentală întrebarea, de tînăr, a lui Tolstoi, în Jurnalul său, la 3 iulie 1851: "De ce oare poezia şi proza, fericirea şi nefericirea sînt atît de strîns legate?". Observ tot mai lămurit că acele scrieri - poezie sau proză - în care fericirea nu e strîns legată de nefericire (dar şi invers!),