Am trăit s-o vedem şi pe-asta: sărbătoarea celor ce muncesc s-a făcut soră de cruce cu sărbătoarea Celui care s-a ridicat la ceruri. Timp de o săptămînă şi ceva vom fi liberi (între mese, fireşte) să defilăm sub steagul roşu brodat cu două lumînări şi-un drob de miel. Cu burţile pline (din toată sărăcia, să ne înţelegem...) va fi mai greu să ne ridicăm la demonstraţie. Dar cel puţin ni s-au creat toate condiţiile. Paştele şi 1 Mai, împreună: ce vreţi dovadă mai sigură că românii ştiu să ia din fiecare ideologie tot ce e mai bun? Evident, se anunţă deja mici probleme, între care aceea că, în timpul ăsta, cineva va trebui să contribuie la PIB cu ceva marfă. Plăcerea asta va fi lăsată probabil păgînilor din companiile private, care vor încerca, între Paşte şi 1 Mai, să vadă dacă se pot descurca şi fără angajaţii statului. Experimentul ar putea aduce concluzii interesante şi periculoase în acelaşi timp: dacă merge şi fără, înseamnă că restul economiei (de stat, fireşte) poate să nici nu se mai întoarcă la slujbă, odată ce oricum treaba ei e să consume ceea ce produc ceilalţi. O punte de concediu pînă la 23 August ar putea fi astfel o uşurare, mai ales dacă ea ar cuprinde şi alte instituţii între care, nu ştiu de ce, prima care îmi vine în minte e Fiscul. Dar să lăsăm visele. Mai ales că decizia guvernului de a da liber merită o vorbă bună cel puţin pentru subtilitatea cu care aruncă pisica moartă (de fapt leneşă, ca să fim cinstiţi) în curtea sindicatelor. Să recapitulăm momentul istoric în care vine ea: concedieri masive şi justificate în acelaşi timp, urmate de demonstraţii de stradă în care lideri nervoşi (probabil pentru că guvernul negociază acum direct cu sindicaliştii din teritoriu) promit soluţia împuşcării. În acest peisaj primăvăratic, pauza propusă de sus e de fapt un măr otrăvit: dacă sindicatele o acceptă (şi nu există nici o şansă să renunţe la ea),