Margaret ATWOOD
The Handmaid’s Tale
Vintage, 324 p.
Ma refer la seducatorul (la sfirsit pocait) din romanul Clarissa Harlowe de Samuel Richardson; autorul, mare moralist de felul sau, s-a confruntat cu o problema in cazul constructiei acestui personaj negativ: publicul a fost fascinat de complexitatea sa si l-a apreciat mult mai mult decit pe protagonista (fada in virtutea ei). De acest sindrom sufera – voluntar insa – si Margaret Atwood; intr-un discurs din 1994, ea sustinea ca, in pofida unor radicalisme inerente feminismului, ar trebui sa se scrie despre comportamentul negativ al femeilor fara constringeri de tip politic. Iar romanele ei ilustreaza acest deziderat intr-un mod cel putin provocator, in care actul feminin condamnabil etic apare intr-un context ambiguu care anuleaza astfel posibilele critici feministe. Nu degeaba il citeaza ea adeseori pe Blake: „Drumul Excesului duce la Palatul Intelepciunii“.
Incercind sa localizez aparitia actului feminin „rau“, am observat existenta unui pattern in majoritatea romanelor lui Atwood; ele incep intotdeauna cind protagonista ajunge intr-o „fundatura existentiala“, fie ca e una determinata de factori exteriori (Mireasa hotomana, de pilda) sau de factori interiori (Femeia comestibila); oricum, protagonista habar nu are cum de-a ajuns in aceasta situatie caci nu a fost avertizata de nimic. Abia acum lasa sa-i scape frinele etice si comite acte inexplicabile („rele“).
Trecind la examinarea romanului The Handmaid’s Tale1 prin prisma sindromului Lovelace, protagonista sa, Offred (al carei adevarat nume, June, se poate deduce din roman), e una dintre cele mai inocente, si totusi interesante, din punctul de vedere al rectitudinii morale. Prima ei „cadere“ (aventura cu Luke, barbat insurat care se desparte apoi de sotia sa) nu e urmata de vreo remuscare, dar este „pedepsita“:
