Cuvîntul simplu - reflecţie deschisă. Deseori, zăbovind doar o secundă în plus asupra unui termen aparent banal sau uzat, constatăm cîtă amplitudine are de fapt. Cîte nuanţări permite. Cîtă descriere semantică, morală, socială sau antropologică suportă. Avea perfectă dreptate regretatul etnolog Irina Nicolau cînd sugera, din a sa perspectivă dinamică şi curajoasă, că, practic, cu cît un aspect al lumii înconjurătoare este mai familiar, mai apropiat, mai amalgamat în cotidian, cu atît merită o sporită atenţie analitică, mai multă explicaţie sau descifrare. Surprizele posibile fiind pe măsură căci, sub obişnuinţă sau uzură, se ascund rădăcinile pline de mister ale umanităţii celei mai simple, deci perene. (Îi las cititorului plăcerea de a găsi oricînd exemple pentru a verifica acest punct de vedere. Eu mă rezum la a menţiona de pildă concepţia modernă care tinde tot mai frecvent să aloce spaţiul privilegiat al muzeului lucrurilor comune, faptului de viaţă anonim dar reprezentativ. Cele mai recente exemple în acest sens mi-au fost prilejuite, surprinzător, de pitorescul orăşel montan portughez, Seia, unde recent au fost deschise două muzee bazate pe această idee: unul al pîinii şi un altul al jucăriei - ambele reactivîndu-mi o experienţă similară, la Roma, unde, acum cîţiva ani, vizitam cu uimire şi încîntare fermecătorul Muzeu al pastelor făinoase /Museo delle paste alimentari, un fel de altă istorie a Italiei...) Obiectele, situaţiile ca şi noţiunile de uz cotidian (nepretenţioase, neambigue) oferă, aşadar, însemnate cantităţi de informaţie despre fragil-complexa noastră existenţă, punînd-o într-o lumină de autenticitate imposibilă altminteri. Familiaritatea, în sine, poate fi unul din conceptele de care pomeneam: în aparenţă clar, bine definit, chiar limitat dar care prilejuieşte multiple ipostazieri. Înainte de a încerca să menţionăm cîteva asemenea faţete