Da, sîntem moderni, da' ce zic, postmoderni, şi această nouă cultură e marcată de o profundă mutaţie a moravurilor: în Occident, limbajul ierarhiilor sociale şi profesionale a fost supus unor adevărate răsturnări. Generalizarea tutuirii este una dintre transformări. În 1967, cînd îmi încheiasem studiile universitare, am avut şansa (sau meritul?) de a mă integra imediat în CNRS (Centrul naţional de cercetare ştiinţifică), şi, spre uimirea mea, am descoperit că majoritatea cercetătorilor, cu cîteva, puţine, excepţii, se tutuiau, fără nici o demarcaţie ierarhică. După cîteva luni, în timpul evenimentelor din 1968, am observat că toată lumea se tutuia. Directorul de studii, colaboratorii şi stagiarii, studenţii, toţi voiau să alcătuiască un grup unit şi egalitar. Dar, odată cu refluxul festiv, de îndată ce a devenit necesară revenirea la funcţia de arbitraj, deşi s-a păstrat tutuirea, mai-marii universităţii au ştiut foarte bine cum să-şi impună puterea. Îmi aduc aminte că, pe vremea aceea, directorul institutului meu, un om de dreapta extrem de corect, generos şi cu o înaltă ţinută morală, continua să le spună dumneavoastră subalternilor săi, ceea ce mie îmi plăcea, dar colegii mei îşi băteau joc de acest anacronism şi mă demascau ca pe un reacţionar periculos, pentru că aprobam menţinerea unei distanţe necesare de către cel de la pupitrul de comandă! Acest exemplu mi se pare pertinent, pentru că face parte dintr-o experienţă reală şi nu este decît una dintre faţetele mutaţiei ilustrate atît de frumos de media audio-vizuală. În spectacolul oferit poporului, tutuirea (aşa cum o practică personajul lui Karl Zéro pe Canal+) generalizată, prieteşugul ostentativ, glumele şi jocurile de cuvinte deşucheate nu sînt o lecţie de demnitate. Circul nu împiedică acţiunile din culise,

din "off": competiţia feroce, josnică, loviturile de cuţit în spate, capcanele. Famili