Alex, român stabilit în SUA de aproape cincisprezece ani, a venit în România într-o scurtă vizită, împreună cu soţia sa. Încă de la aterizarea pe aeroportul Otopeni s-a arătat îngrijorat de soarta căţeluşei lor pe care o "abandonaseră" pentru acele două săptămîni de vacanţă într-un hotel pentru cîini. "The poor dog" nu-şi părăsise niciodată pînă atunci curtea ranch-ului stăpînilor din statul Texas, iar după încă două zile, cei doi erau convinşi că Betty va muri de dor şi de inimă rea. Soţia lui Alex nu mai făcea altceva decît să le arate prietenilor din România fotografii şi casete video cu Betty şi să lăcrimeze la fiecare prim-plan al cîinelui sau la fiecare lătrat. Pînă la urmă l-a bătut la cap pe Alex să telefoneze scurt patronului hotelului de cîini şi să întrebe de soarta lui Betty. Au aflat, spre surprinderea lor, că Betty era O.K., chiar se adaptase nesperat de repede noii sale locuinţe. Soţia lui Alex îl suspecta, totuşi, pe patron că le ascunde ceva, aşa că au mai sunat încă o dată şi au cerut cu insistenţă să le-o dea pe Betty la telefon. Probabil că patronul nu s-a crucit cînd a auzit o astfel de cerere (mai mult ca sigur că nu era prima!), căci, după cîteva minute, cei doi au auzit în receptor un lătrat. Nici de data aceasta nu au fost siguri că era a lui Betty, dar s-au mai calmat. După această întîmplare, m-am întrebat dacă asistasem la un comportament specific occidentalilor fără copii şi fără alte probleme pe cap, dar, la ceva timp, l-am cunoscut pe Piki, un pekinez imperial născut în Japonia, dar naturalizat în România de la vîrsta de două luni. După un lung drum cu avionul, căţelul a fost predat în mîinile actualei sale stăpîne într-o cuşcă legată cu fundiţă roşie. "Săracu' Piki! Cred că a suferit o traumă de la transportu' ăla, cine ştie cum au bruscat cuşca aia nenorocită sau poate au fost de vină golurile de aer sau...", se plînge stăpîna