În al nouălea cer (I) a fost publicat în Dilema, nr. 515/7-13 februarie 2003. Prima parte a eseului reprezintă o comparaţie între doctrina cosmologică identificată în fragmentele de gnoză folclorică românească antologate de Tudor Pamfile (Cerul şi podoabele lui. După credinţele poporului român), Marcel Olinescu (Mitologie românească) şi Simion Florea Marian (Înmormîntarea la români), pe de o parte, şi cosmologia gnostică a celor nouă sau zece ceruri, reconstruită de Herbert Leisegang (Die Gnosis) şi Kurt Rudolph (Gnosis. The Nature and History of Gnosticism) după aşa-numita "diagramă a ofiţilor", menţionată de Origen în Contra Celsum, VI, 25-38, şi după "teogonia Pleromei", refutată de Plotin în Eneade, II, 9, în tratatul intitulat Împotriva celor care afirmă că Demiurgul lumii este rău şi că lumea este rea (gnosticii), pe de altă parte. În al nouălea cer (II) extinde acest demers comparatist asupra Bibliotecii de la Nag Hammadi.
În sistemele gnostice necreştine, aşa cum este cel respins de Plotin, asimilarea gnozei mîntuitoare şi traiectoria ascensională a sufletului prin cerurile intermediare ocupă locul central. Esenţial în toate scenariile gnostice ale mîntuirii individuale este traseul ascensional al sufletului omenesc prin cele şapte sau opt ceruri intermediare guvernate sau păzite de arhonţi, demoni şi puteri malefice. Scenariul post-mortem al trecerii sufletului prin vămile văzduhului, aşa cum este el redat în fragmentele narative antologate de Olinescu şi Marian, se situează în filiaţiune ideologică directă, probabil prin filiera bogomilismului sud-dunărean, cu doctrina gnostică arhaică a trecerii sufletului prin cerurile stăpînite de arhonţi. După apogeul bulgar din secolele X-XII şi după sîngeroasele persecuţii bizantine, Biserica bogomilă a dăinuit în Serbia şi Bosnia pînă în secolul al XV-lea, cînd majoritatea membrilor săi s-a convertit la i
