Dacă există pentru noi o evidenţă în ce priveşte divinul aceasta e desigur transcendenţa, majestatea lui fără nici un fel de afinitate cu condiţia noastră. El e cel prea-înalt, prea-sfînt: al-quddûs, spun musulmanii, care înseamnă şi "cel prea-separat" de creatura lui pieritoare (atît de separat încît tindem să-l considerăm adesea drept absent). Limbajul paradoxal, limabjul apofatic, limbajul încărcat pînă la obsesie de negaţii încearcă să spună cît de Altul este el faţă de tot ceea ce putem concepe. Nici îngerii nu-i pot privi misterul esenţial, iar a-l cunoaşte adecvat înseamnă, spun anumiţi mistici, a pătrunde în întunericul de necuprins şi de neepuizat care îl înconjoară, a-l cunoaşte dincolo de orice cunoaştere. Aceasta e instanţa căreia fiecare credincios îi spune "Tu". Dacă e să ai de-a face cu El şi cu distanţa lui ireductibilă, trebuie să te angajezi la o familiaritate fără rezerve. Cu spaimă reverenţială ori cu filială încredere, cu conştiinţa crizei proprii ori cu patima iubirii, cu dubiul, cu confuzia ori cu indiferenţa noastră, fiecare trebuie să-i facă faţă direct, neprotejat de nici o convenienţă. Am citit odată un text în franceză care i se adresa cu "vous" şi mi-am dat seama că, în ce-l priveşte, respectul, ceremonia, oricît de elaborată, nu sînt de ajuns. Şi nici măcar nu este vorba, în acest tip de familiaritate, despre un face-à-face, despre o confruntare între doi. Familiaritatea cu el e şi mai exigentă: este o intimitate care îţi cere să treci dincolo de limitele ego-ului, să pătrunzi în adîncul, necunoscut, al fiinţei tale. Textele sacre spun, toate, că în centrul fiinţei, în inimă (virtualmente în inima fiecăruia), acolo e sediul Celui "prea-separat". Mundaka Upanişad: "Uriaşa fiinţă divină e prin natura ei de negîndit. Ea pare a fi mai subtilă decît tot ce e mai subtil, mult mai depărtată decît tot ce e mai depărtat şi totuşi aici, fo