Ultima carte notabila a lui Maurice Blanchot apare in 1983, cind eu citeam cu regularitate amuzata pe cotorul unor volume asemenea din biblioteca matusii mele prost in loc de proust (era Colectia „BPT“, unde numele n-aveau majuscule). Fapt e ca, desi mi-am cumparat de mult traducerea romaneasca a Spatiului literar – traducere din 1980 a unei carti din 1955 – niciodata nu mi-a trecut prin cap ca Maurice Blanchot ar putea trai inca – niciodata, pina ieri, cind am aflat ca a murit.
La virsta de 95 de ani si 3 luni fara o zi.
La 21 martie 2003 a murit un scriitor francez discret, solipsist, putin mimetic, indecis intre zvircolirea apocaliptica si umanismul apocatastatic, tragic pina la punctul usuratatii, conform propriilor cuvinte: „…lipsa de preocupare este miscarea sacrificiului, sacrificiu ce nu poate fi decit lipsit de grija, usuratic, sacrificiu care este poate greseala, ce se ispaseste pe data ca greseala, dar care are drept substanta usuratatea, lipsa de grija, inocenta“ (Privirea lui Orfeu, in acelasi volum, in traducerea Irinei Mavrodin).
Mi s-ar fi parut imposibil, daca nu l-as fi citit pe Blanchot – si, pentru a-l fi citit, imposibilitatea mi se confirma in incercarea disperata de a fi blocata – ca un discurs simili-teoretic sa-i cuprinda pe Hegel si pe Lévinas. Mai mult, sa cuprinda retorica rigor mortis a spiritelor care se lasau fascinate de dreapta ca recurs la ultimul mijloc de constringere a spiritului la principiu si euforia de stinga a intelectualilor inaripati, obligati sa descopere astazi in oceanele si culmile inzapezite de sub ei simple butaforii pe care ei le cristalizasera odinioara in neabatute sedinte de delir.
Pornind de la Epistola catre romani a lui Pavel, unde ni se vorbeste despre lege si credinta, despre „dezactivarea“ legii de catre credinta, verbul grecesc katargein ajunge sa figureze in editia germana a
