"De ce ne urăsc atît? Ce le-am făcut de vor să ne atace astfel?" Întrebarea aceasta a început să apară timid pe buzele Americii la scurt timp după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. La vremea aceea, ea se adresa, indirect, bănuiţilor autori ai atacurilor, aflaţi în peşterile Afganistanului. Iată că la un an şi jumătate de la respectivele atacuri, aceeaşi întrebare s-ar putea adresa miilor de francezi, englezi, germani, suedezi, pe scurt, tuturor celor care se opun şi protestează cu pasiune împotriva războiului din Irak. Iar acest lucru este cu atît mai surprinzător cu cît aceştia din urmă se declarau solidari cu SUA imediat după atacuri. Impactul atacurilor din 11 septembrie asupra relaţiilor transatlantice se datorează discrepanţei dintre felul în care SUA au perceput aceste atacuri şi felul în care ele au fost văzute de restul lumii: în timp ce americanii sînt convinşi că atacurile au schimbat lumea, lumea e convinsă că ele au schimbat numai America. Din păcate, această discrepanţă nu a devenit evidentă decît cînd era deja prea tîrziu şi Tommy Franks îşi făcuse deja bagajele pentru Qatar, spre exasperarea histrionică a lui Dominique de Villepin şi a multor altora. Mi se pare evident că preambulul acestui război reprezintă un eşec diplomatic de zile mari din partea tuturor părţilor implicate în circul pseudo-diplomatic desfăşurat din septembrie anul trecut încoace. În vreme ce americanii nu au făcut un efort credibil şi viabil în numele unei posibile soluţii diplomatice pentru criza din Irak, oponenţii lor au ripostat cu o doză egală de aroganţă şi cinism. Cine vrea să susţină ideea că pe americani nu i-a interesat nimic altceva decît un război contra lui Saddam trebuie să accepte că pe francezi, pe germani şi pe ruşi nu i-a interesat nimic altceva decît să tempereze pornirile beligerante ale Washingtonului, cu orice preţ, fie el şi soarta NATO sau a