Lichtentaler Pfarrkirche. Concertul de orgă - orga la care a cîntat Schubert - a început. Intru doar în grăbit pelerinaj, apoi mă aşez pe o bancă, în ploaie, sub fereastra casei de alături - o casă mică şi şuie, ieşită din alinierea arhitecturii imperiale a Vienei, cu o cîrciumioară de oropsiţi ai sorţii la parter, numită, emblematic, Küss den Pfennig - unde am locuit timp de o lună cu o bursă de la Institut für die Wissenschaften vom Menschen. O lună incredibilă, în care am fost plătit doar ca să exist, aşa cum şi cît mă duce capul. O lună plină şi rotundă ca o monadă, în care nimic nu poate fi adăugat şi nimic nu poate fi omis, o lună care există în mine ca o icoană a propriei mele vieţi şi la care simt nevoia să mă închin acum ca un păcătos, cerîndu-mi iertare pentru lunile care au urmat. Inevitabil îmi revin în minte cîteva rînduri din Uşa interzisă a lui Liiceanu, pe care o păstrez pe noptieră din ziua apariţiei sale: "Perioada mea heidelbergheză se apropie de sfîrşit. Am umplut-o bine. Şi cît este de important că e aşa! Pentru că la o scară condensată şi ca şi cum aş fi experimentat-o în laborator, am avut senzaţia că îmi trăiesc viaţa în varianta ei îmbunătăţită sau că am aflat cum ar fi trebuit, «într-o viaţă mai bună», să mă port cu ea. (...) Dar cine ne împiedică să gîndim aşa încă din zorii vieţii şi să ne gîndim viaţa - exact aşa cum e, de altfel - ca pe o perioadă de zile numerabile? Dacă la 20 de ani ţi-ai spune: «Ai în faţă, cu puţin noroc, 50 de ani plini, adică 18.250 de zile. Astea sînt zilele vieţii tale. Vezi ce faci cu ele.» Şi pentru că sînt zilele vieţii mele şi pentru că miza lor e însăşi miza vieţii mele, nu sînt ele, toate şi fiecare în parte, alcătuite dintr-o calitate aparte a timpului?". Şi tot Liiceanu are extraordinara onestitate de a pune în discuţie "pudoarea filozofilor, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-