M-a luat fi-miu să văd Captain Cartagus Candoo şi Comorile lui din Gunoaie, o seară cu marionete, piraţi şi Pandemonium, şi m-a pus să stau în rîndul întîi. Niciodată nu mă aşez în rîndul întîi şi, în cazul de faţă, părea şi foarte periculos din cauza întregului decor făcut din gunoaie, inclusiv un zid de trei metri care părea gata să cadă chiar pe locul unde şedeam. Cum era de aşteptat, doi dansatori îmbrăcaţi în super-resturi care aminteau de fabulos de tristul Pierrot apărură în piruete de după zidul de gunoaie. Au trecut pe lîngă mine, lăsînd în urmă o dîră de cutii de conserve strivite, bilete de autobuz rupte şi pachete de ţigări ghemotocite, o trenă destul de elegantă, la modul gunoiero-urbanist. Nu a trecut prea mult timp pînă cînd spectacolul a devenit interactiv. Oh, da. Îmi aduc aminte de vremurile în care nu exista loc sigur într-un teatru. Unul dintre primele "frissons de hip" m-a străbătut la un spectacol de Living Theatre la Fillmore East, în New York, cînd actorii au cerut publicului să-şi dea foc la paşapoarte şi la banii din buzunar şi să se dezbrace la pielea goală. Cum de-abia primisem, cu greu, un soi de viză de reşedinţă în SUA, mă cam codeam să dau foc oricărui act de identitate şi nu aveam decît cinci dolari, care să-mi ajungă o săptămînă întreagă. Am fost, însă, foarte fericit privindu-i pe alţii cum o făceau şi m-am bucurat privindu-i pe toţi cum se dezbrăcau, mai ales pe fete. Dar am rămas în fundul sălii, în eventualitatea că publicul i-ar fi dat ascultare tipului ăluia zărghit care striga: "Daţi foc teatrului!". Tot cam pe vremea aceea am văzut o piesă în regia lui Sam Shephard la St. Mark's Church, care avea un soi de confruntare neplăcută în care actorii, încruntaţi,

se aşezau în poalele spectatorilor, strigînd tot felul de chestii politice. Am şters-o cît am putut de repede. Un timp, nici nu mai puteai să te duci la teat