dialog cu Gigi CĂCIULEANU
Trecerea de la baletul clasic la dansul contemporan seamănă cu trecerea de la "Dumneavoastră" la "tu"; sînteţi de acord cu acest punct de vedere? Un mare critic de dans francez, doamna Dinah Maggie, spunea că "dansul clasic este dansul contemporan al lui Ludovic al XIV-lea". Cînd cineva îţi răspunde "fac teatru", nimănui nu-i vine în minte să-l întrebe ce fel de teatru face. În dans nu-i aşa, nu ştiu de ce... Un Strehler, un Brook sau un Ciulei, în momentul în care montează o piesă de Sheakespeare, ce fel de teatru fac: clasic ori contemporan? Nu ştiu să dau o definiţie noţiunii de dans contemporan, aşa cum n-aş şti să definesc nici măcar noţiunea de contemporan. Se pare că dacă vrei să faci să înnebunească un computer, trebuie să-l întrebi ora exactă. Pînă cînd îţi comunică informaţia, ora indicată a şi trecut şi... nu mai e exactă. Iar el, săracul, înnebuneşte. Poate pentru că este şi el cam prea legat de o definiţie!.... De fapt, cînd se vorbeşte de dans contemporan este vorba mai exact de faptul că cei contemporani nouă încep să descopere dansul . Pentru mine, dansul este unul singur. Cu D mare. Restul nu contează. Dansul ca artă majoră, nu ca divertisment, trebuie să facă şi el ca celelalte arte. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Adică să exprime şi fericire, şi durere, şi incertitudine, şi frumuseţe, şi nebunie, şi urît, şi vis, şi realitate, şi ceea ce se poate concepe şi ceea ce nu se poate... Ţin minte, cînd Miriam Răducanu a dansat undeva într-un subsol pe jumătate interzis un dans care se chema "Zborul", fusese criticată de către artiştii cei mulţi şi oficiali că nu fîlfîia din mîini. La care dumneaei, zîmbind, a replicat: "Da? Da' unde sînt aripile şi penele «Păsării Măiestre» a lui Brâncuşi?" Dar... şi Brâncuşi era în acel moment considerat, tot de către aceeaşi, drept un artist decadent şi de nefrecventat... I
