Întocmai împăratului din poveste, maestrul B. are trei fete. Cu una am fost coleg de liceu, ea fiind puţin mai mare şi puţin mai diafană decît mine, respectiv decît vremurile acelea destul de discutabile de la mijlocul anilor '80. Pe una n-o cunosc deloc. Iar cu cea de-a treia - trăitoare pe faţa cealaltă a Pămîntului - am luat cina săptămîna trecută, alături de al ei tată şi de o încîntătoare familie de editori. Şi, ca să scurtez această poveste, nici nu venise în faţa-ne desertul de mere coapte că şi ajunsesem în acel punct de neindicat la o cină între oameni serioşi: ne luaserăm în clonţ, cum s-ar spune - pe ce temă? -, pe tema războiului din Irak. Cînd vine vorba despre acest război, povestitorul capătă un luciu de belicos sadea - pentru că altfel nu înţeleg de ce soarta mi-ar scoate mie în faţă toţi pacifiştii, oricît ar fi ei de urbani şi de amabili, şi de ce francofilia mea nu este suficient de evidentă încît să nu mai culeg toate reproşurile celor foarte suspicioşi faţă de ambiţiile presupus planetare ale Americii insolente. Or mai fi şi oameni de dreapta pacifişti, precum şi oameni de stînga înţelegători faţă de ceea ce se întîmplă. Eu unul am întîlnit abia cîţiva pacifişti de stînga, în schimb atrag ca un magnet tot felul de reproşuri referitoare la jocul dublu pe care l-ar face dreapta mondială în ansamblu. Rememorez cina cu fata maestrului avînd nevoie de un pretext; nu e tînăra doamnă chintesenţa stîngismului sau pacifismului şi, chiar de-ar fi, nu mă simt cel chemat să lupt împotriva chintesenţelor ca atare. Dar nici nu înţeleg de ce încăpăţînarea de peste un deceniu a lui Saddam ar fi cea chemată să împartă lumea în buni şi răi. Plus că nu mi-e foarte clar cine operează această separare a apelor. Cum nu înţeleg, de exemplu, de ce pacifiştii momentului se arată a fi, dacă-i zgîndări puţin, mai curînd antiamericani decît filoeuropeni. Antiamerican