Sa fie discretie, sa fie blazare? Sa fie o simpla superbie, cum cred unii? Dar daca e doar placere, placerea asumata a demonstratiei, in speranta deschiderii unui dialog adevarat? Si, la urma urmei, de cind simplitatea a devenit iritanta ca o agresiune, descumpanitoare ca o insulta?
La Cluj, la National, Alexandru Dabija a montat o noua versiune a piesei inginerului mecanic devenit dramaturg cu priza europeana, Hristo Boicev: Colonelul pasare. De aceasta data, situatia dramatica (o minastire-azil de nebuni, parasita la granita bulgaro-sirba) e citita in raport cu grupul feminin (data trecuta, pacientii – si colonelul – erau cu totii barbati), iar titlul devine Colonelul si pasarile. De altfel, Boicev, care a sesizat hiperrealista situatie in timpul unui voiaj personal, revine, se pare, si cu un al treilea text, Sotia colonelului. De ce n-ar reveni si Dabija, peste vreo stagiune sau doua? Fiindca tema si constructia dramatica sint cel putin tentante: pentru regizor, fiindca ele combina realismul muscator cu poezia implicita, intr-o directie in care meditatiile si cautarile sale se intorc constant; si pentru public, pentru ca teatralitatea propusa de text, dar si de montarea lui, de o… „violenta simplitate“, e dublu ofertanta: la nivelul rostirii povestii, cu mare forta de simbolizare, si la nivelul bucuriei creatiilor actoricesti de adincime, seducatoare.
Ruptura in surdina dintre receptarea de public si cea „critica“, pe care o remarcam la Gaitele (in Observator cultural Nr. 154), continua si pare a se agrava, intr-un spatiu (Clujul) in care arborescenta simfonic baroca, purtind sugestii de alegorism, a spectacolului teatral e inca moneda curenta. Un anume „academism“ al definitiei culturale acopera, inca, toata Romania cu o patura groasa care nu tine nici de frig, nici de foame, dar protejeaza suficient de solid statutul de exercitiu sado-m
