Cred că atunci cînd sînt într-o pasă proastă, prefer să văd şi să aud lucruri familiare, care prin definiţie sînt bune, calde, moi, ca cearceafurile în care dorm noaptea. Iar atunci cînd sînt vioaie, nebunatică şi cu dor de ducă, îmi place să văd şi s-aud lucruri străine, care ar putea părea reci, îndepărtate şi distante. Asta se întîmplă mai ales cînd lucrurile declarat familiare îmi par prea bune, prea calde şi mă satur de tot ceea ce e prea cunoscut. Încep în asemenea momente să bat alte drumuri, să aud alte glasuri. Îmi construiesc o altă familiaritate, nouă, cu ceea ce în mod obişnuit îmi e străin.

Niciodată nu am putut trăi în afara familiarităţii. Deşi am citit în poveşti încă de cînd eram mică tot felul de lucruri legate de băbuţa aceea care te atrage în cursa familiarităţii, rugîndu-te să-i cari grămada de nuiele. Aici familiaritatea mizează pe nevoia noastră de a şti că sîntem buni, amabili, drăguţi. Şi de cîte ori nu m-am conversat inutil cu băbuţele pe care le-am traversat strada, le-am ajutat să urce în lift sau să-şi recupereze cartofii răspîndiţi pe trotuar din plasa prea fragilă. Pentru că băbuţele acestea nu se mulţumesc niciodată cu ajutorul tău simplu şi distant, ele vor să te "aibă" prin jocul familiarităţii, al acelui "da ce sînt părinţii tăi, fetiţo?" sau al lui "locuiţi de mult timp la noi, că nu prea vă ştiu?". A fost o vreme cînd nu-i puteam refuza nici unei asemenea băbuţe porţia de familiaritate, aşa cum atunci cînd întîlneam un cîine sau un om dubios pe stradă, posibil agresiv, în loc să traversez pe trotuarul celălalt, alegeam să spun smerit "Bună seara" sau să mă pun bine mormăind un "cuţu, cuţu". Niciodată nu am putut trăi în afara familiarităţii. Am crescut la ţară, iar acolo oamenii sînt foarte familiari unii cu ceilalţi, dar se pricep să rămînă în acelaşi timp distanţi. Cînd părinţii mei m-au adus la oraş, ca să mă civi