Despre satul ex-dictatorului s-a auzit din nou, recent, cu ocazia unei revolte atipice: localnicii au ieşit în stradă şi au protestat împotriva mutării, în spitalul din Scorniceşti, a bolnavilor de TBC din Slatina. Oamenii au pichetat zi şi noapte intrarea spitalului, împiedicînd internarea noilor pacienţi. Motivul cel mai vizibil: refuzul acceptării ca, în centrul localităţii, aproape de şcoală, grădiniţă, de Poliţie şi Primărie, să existe pericolul infestării cu o boală contagioasă gravă. Motivele presupuse (conform "Ziua", 14 ianuarie a.c.): pe de o parte, prefectul Diaconescu ar fi avut interese personale în clădirea spitalului din Slatina, urmărind, ca atare, mutarea bolnavilor la Scorniceşti; pe de alta, primarul Mateescu, ar fi fost interesat de clădirea din Scorniceşti, despre care se zvonea că ar fi vrut să o transforme în fabrică de confecţii. Deocamdată, bolnavii nu au fost mutaţi, pînă la adoptarea unor măsuri de siguranţă, cum ar fi o staţie de epurare a apei. Cert este că, indiferent de motivele reale, povestea spitalului a scos oamenii în stradă şi a readus în atenţie satul lui Ceauşescu. Şi a reînviat tot soiul de atitudini, dar şi nostalgii.

Consecinţele unui experiment Ce se ştia, în capitală, în cercurile nedocumentate despre Sconiceşti, pe vremea cînd fiul locului era încă pe poziţii? În mare, şi una peste alta, că cei de-acolo o duc bine, uneori mai bine chiar, decît cei din Bucureşti. Că Ceauşescu îi aprovizionează, le creează locuri de muncă, le construieşte blocuri cu condiţii, îi face oraş, le propulsează ansamblul folcloric la Cîntarea României, le dă pîine, zahăr şi ulei din plin... etc. Din cartea Alinei Mungiu-Pippidi şi a lui Gérard Althabe (Secera şi buldozerul - Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a ţăranului român, Polirom, 2002) aflăm, însă, mai mult decît zvonuri: aflăm cum au stat lucrurile, de fapt, cu Scorn