Nota. Rindurile de mai jos nu se refera la o persoana fizica, ci la un concept. Numele acestui concept este alunecos, deci il lasam la latitudinea cititorului. Senectutea e un lucru onorabil si dezirabil. Daca cineva simte nevoia sa o sarbatoreasca, atunci acest lucru e bine sa fie facut in dreapta cumpanire a faptelor. A implini 100 de ani e meritoriu pentru cel in cauza, insa a transforma un astfel de eveniment in spectacol public e o asumare ideologica ce se supune, implicit, amendarii publicului caruia i se adreseaza. Faptul ca Ion Irimescu este un exponent semnificativ al compromisului dintre arta romaneasca si putere este relativ cunoscut. Dar sarbatorirea acestuia de catre Academia Romana, cu implicarea presedintelui Romaniei, e un semn clar ca acest tip de compromis e inca la putere. Daca cei implicati se intilneau in particular, ca urmare a unei irepresibile nevoi de comuniune, nu ar fi zis nimeni nimic. Cind aceasta sindrofie capata caracter public, semnificatia sa e, implicit, mai larga. Asa cum nu avem nimic impotriva senectutii, nu ne deranjeaza nici omagiile adresate de catre putere unor oameni de cultura. Se constata, insa, o tendinta de amestecare a performantelor biologice cu cele culturale, de multe ori in completa ignorare a calitatii profesionale, dar si a compromisurilor politice de care a dat dovada sarbatoritul.
In anii ’80, Ion Irimescu era presedintele Uniunii Artistilor Plastici, calitate in care semna editoriale adulatoare la adresa lui Nicolae si a Elenei Ceausescu, si trona, in cadrul tuturor evenimentelor omagiale, cu busturi „bine simtite“ ce impersonau mari domnitori, Ilene Cosinzene, muncitori fruntasi si – desigur – pe conducatorii zilei.
Erau vremuri amestecate si multa lume s-a balacit in ele, cu mai mult sau mai putin folos, unii cu placere, altii cu indiferenta, altii cu resemnare, altii cu cinism
