În ultimul interval de timp am fost răsfăţaţi cu cîteva evenimente pe care merită neapărat să le consemnez aici. În primul rînd, mulţumită eforturilor doamnelor arhitecte Sion şi Patrulius, am beneficiat de o excepţională expoziţie George Simotta, menită să pună în valoare opera de substanţă a unuia dintre arhitecţii mari ai noştri. Cînd am intrat ca preparator la "studiul formei", în 1990, încă se vorbea cu veneraţie despre Profesorul Simotta ca despre cineva care, parcă, abia ieşise din cameră... Domnul Dâmboianu, care ajunsese să-i semene fizic la senectute, era cu deosebire sîrguincios în a ni-l reaminti; dar nu mai puţin dl Bogdan Gheorghiu. Am mai aflat despre Simotta apoi de la regretatul Marian Papahagi, care îi era nepot; istoriile arhitecturii nu îi fac dreptate, cred. Îl ştim îndeobşte pe Simotta ca autor al Palatului Patriarhiei, o delicată broderie pe tema neoromânescului de sorginte mînăstirească. Jumătatea de biserică articulată în palat, drept capelă patriarhală privată, fascinează, fiind o biserică din care aproape lipseşte naosul: într-adevăr, de vreme ce o capelă ca aceasta are nevoie mai cu seamă de altar, unde se roagă Întîi-Stătătorul BOR? Am reluat, în proiectul pentru Catedrala Patriarhală, studiul lui Simotta pentru o campanilla deasupra/în locul actualei clopotniţe a palatului patriarhal (1937). Citată laudativ de Grigore Ionescu, ce clopotniţă mai bună aş fi putut produce, cînd aceasta reaminteşte de momentul Miron Cristea al Catedralei şi, în arhitectura sa amintitoare, de acea vreme cînd Bizanţul se reîntîlnise cu latinitatea, sub Justinian? Ce altă epocă a propriei istorii poate cita mai bine, în favoarea identităţii sale, Biserica Ortodoxă Română? Cînd o critică pentru "retardarea" sau "romanicul" său, cîrtitorii trebuie să îşi aducă aminte nivelurile spectaculoase de semnificaţie pe care le extrage din arhiva propriei tradiţii "