* Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol. Eugène Ionesco 1909-1994, Editura Humanitas, 2003 .

În primăvara anului trecut, în plin scandal provocat de apariţia în Franţa a cărţii semnate de Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'oubli du fascisme, Irina Nicolau a publicat, în 22, un scurt articol intitulat "Dádar". Cred că a fost ultimul ei articol, în esenţă o pledoarie pentru recitirea cărţilor lui Ionescu, înaintea altora, care le pun sub semnul întrebării. Amintirii Irinei Nicolau, care n-a mai apucat să recitească cele nouă cărţi pe care le scosese din bibliotecă şi le pusese pe noptieră, îi este dedicat volumul fiicei lui Eugen Ionescu, la origine un interviu provocat de Gabriela Adameşteanu care s-a transformat într-un discurs la două voci, vocea auctorial-filială şi vocea lui Ionescu din cărţile sale. Marie-France Ionesco nu discută cărţile Alexandrei Laignel-Lavastine sau pe cea a Martei Petreu, Ionescu în ţara tatălui, apărută cu un an înainte şi reeditată în 2002, ci reia, pe structura interviului propus, anumite chestiuni pe care încearcă să le limpezească mai ales prin recurs la opera lui Ionescu. Acestea sînt, aşa cum le enumeră autoarea în preambul: Ionescu "sofist" şi "manierist" (cum îl cataloghează Marta Petreu); "originile materne" ale lui Ionescu; exilul; Ionescu la Vichy; Ionescu şi România; relaţiile dintre Ionescu, Cioran şi Eliade, la care adaugă un capitol despre influenţele literare ale dramaturgului. Apelînd la texte ale tînărului Ionescu, la lecturile lui din epocă, la convorbirile din 1977 cu Claude Bonnefoy, la portretul făcut scriitorului de Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenţei, Marie-France Ionesco încearcă să relativizeze un exerciţiu de sofistică al Martei Petreu din primul capitol al cărţii dedicate lui Ionescu. Despre tonul "ştiinţific, de expert, ton despovărat