Există români - nu ştiu cît de mulţi, dar în nici un caz puţini - pentru care suspiciunea, neîncrederea, conspiraţia au devenit lentilele suprapuse ale ocheanului prin care privesc zilnic lumea înconjurătoare. Sînt oameni care nu mai au încredere în nimeni şi nu mai cred nimic. Pentru ei orice întîmplare, de la oprirea apei calde pînă la războiul din Irak înseamnă doar o conspiraţie, mai mică sau mai mare, dar, la urma urmei, o conspiraţie. Am auzit că un francez, bîntuit pesemne de aceleaşi gînduri, a scris la cîteva luni după nenorocirea din 11 septembrie 2001 o carte prin care încerca să demonstreze că prăbuşirea gemenilor new-yorkezi nu a fost un atac terorist, ci o acţiune pusă temeinic la cale chiar de către americani în încercarea disperată de a crea pretextul şi contextul declanşării războiului împotriva lumii arabe. Altfel spus, o imensă conspiraţie. Nu ştiu cum îl cheamă pe respectivul autor, dar aş vrea să-i transmit din acest colţ de pagină că e "mic copil": oricînd, la orice emisiune "România în direct" poate auzi cel puţin un român mai bine "antrenat" în demascarea conspiraţiilor şi a acţiunilor oculte. Explicaţia e la îndemînă: după treisprezece ani în care ni s-au servit minciuni sfruntate pe post de adevăruri pure, s-a dezvoltat în fiinţa naţională un al şaselea simţ, nedenumit deocamdată, cu ajutorul căruia realitatea oficială e desfăcută ca o matrioşcă, spartă ca o sămînţă în căutarea miezului lucrurilor, a sîmburelui de adevăr. Fie că e vorba de comunicatele guvernului, anunţurile administratorilor de bloc sau mersul trenurilor, în legătură cu oricare dintre ele există o stare de suspiciune şi întrebări care încă îşi mai aşteaptă răspunsurile. Exemple? Nu există emisiune în care să fi discutat despre evenimentele din '89 şi să nu fi auzit cel puţin o dată teoria conspiraţiei internaţionale care a dus

la debarcarea lui Ceuşescu. Am as