Sînt mulţi oameni săriţi de pe fix pe lume: pacifiştii, feministele, ecologiştii, anti-globaliştii... Gîndiţi-vă puţin! Cu ce asociaţi noţiunile acestea? Fanatici mărşăluind prin diferite capitale ale lumii, care ajung într-un final să fie reţinuţi pentru violenţă; respectiv: femei-bărbat nerase, tunse periuţă şi cu muşchi de oţel (eventual şi lesbiene, pentru a li se anula complet feminitatea); respectiv: alţi fanatici care se leagă cu lanţuri de porţile fabricilor, care se aruncă în faţa trenurilor şi a vapoarelor ce transportă deşeuri radioactive şi care luptă pentru idealuri complet străine nouă - pădurea tropicală, fauna marină, etc.; respectiv: probabil cei mai de neînţeles dintre toţi, căci nici măcar nu e de conceput că cineva protestează împotriva McDonald's-ului, a KFC-ului, a lui Nike şi a lui Adidas... oameni care nu au ceva mai bun de făcut. Nu prea vă trezesc simpatia, nu? Nu prea vă vine să ieşiţi în stradă şi să protestaţi alături de ei, că doar nu vreţi să fiţi luaţi drept nebuni-de-legat, nu? Eu nu m-am gîndit la asta cînd am ieşit în stradă pe 15 martie, la marşul anti-război organizat de Fundaţia pentru Perenitatea Naţională (şi îmi amintesc că m-a pufnit rîsul cînd am primit faxul la birou, mi se păruse un nume absolut ridicol). M-am dus pur şi simplu, căci nu aveam nici o altă cale de a spune că nu sînt de acord cu acest război şi ştiind că nu există nici un alt mod de a-mi legitima opinia decît acesta: de a spune cu voce tare ce cred. Altfel nu aş putea să reproşez nimănui, niciodată, că nu m-a ascultat: nu poţi fi ascultat decît dacă vorbeşti. Aşa că m-am dus pentru prima oară în viaţa mea la o manifestaţie tip marş (nu punem la socoteală dăţile în care am fost în calitate de reporter). M-am alăturat pe la Piaţa Unirii (coloana venise pe traseul Victoriei-Romană-Universitate). Cum mergeam prin coloană, pentru a ajunge la colega mea care