E nevoie de un recurs la istorie pentru a intelege pe ce fel de sol calca, de fapt, fortele aliate.
Se cuvine spus, de la inceput, ca istoria acestor locuri a fost una din cele mai chinuite. Pamanturile unde avea sa se ridice, in 1923, sub mandat britanic, prin semnarea Tratatului de la Lausanne, actualul stat irakian au fost, dintotdeauna, un spatiu al confruntarilor sangeroase.
Arabii, otomanii, sumerienii, babilonienii, persanii, akadienii, asirienii - toate imperiile care au trecut pe acolo au intampinat rezistenta. S-a varsat intotdeauna sange si istoricii povestesc despre o ostentatie a cruzimii afisata atat de cuceritori, cat si de cei infranti.
A fost un teritoriu cu fabuloase permutari demografice, cu vanzoleli de etnii si cu un delirant amestec lingvistic. In regiunea traversata de Tigru si Eufrat s-ar fi vorbit, in antichitate, cel putin 12 limbi, unele dintre ele simultan, adeseori fara nici o inrudire genetica.
Dinspre aceasta babilonie aveau sa reverbereze, in timp, modele sumbre. Stalin, de pilda, s-ar fi inspirat tocmai de la asirieni care au fost inventatorii deportarilor: in vremea acestora, cel mai mic semn de nesupunere, uneori individuala, ducea la pedepse colective soldate cu deportarea intregii comunitati.
Prima zi a statului irakian a fost si prima zi a pedepsei cu moartea pentru un evantai foarte larg de motive. Zeci si sute de etnii sau doar grupuri etnice au trait, natural, fortat sau in tranzit, pe aceste taramuri convulsive unde niciodata nu s-a stiut ce va aduce ziua de maine. In 1922, Regele Faycal I, ales de englezi pentru a incerca sa dea o anume coerenta si, mai ales, permanenta tanarului stat irakian, avea sa declare imediat dupa instalarea sa: In Irak nu sunt irakieni.
Doar putin timp mai tarziu, dupa colectarea primelor impresii legate de cine locuieste, de fapt, Irakul, Winston Churchil
