Poziţia comună faţă de intervenţia anglo-americană în Irak, adoptată de Germania, Franţa şi Rusia, nu vine din aceleaşi izvoare şi nu se va vărsa probabil în aceeaşi mare. Pe plan intern, preşedintele Putin anunţă o schimbare menită nu atît să-i aducă noi aliaţi, cît să-i domolească pe mai vechii adversari. "Încrederea" şi "prietenia" declarate de preşedintele SUA nu erau de natură să placă oamenilor cu funcţii în administraţia rusă, celor din "structurile de forţă" (serviciile secrete, militarii), convinşi că, orice ar spune, americanii vor face tot ce le stă în putinţă pentru ca să împiedice Rusia să-şi recapete măreţia şi puterea. Un analist rus, Andrei Piontkovski, analizează această schimbare a poziţiei, în preliminariile celui de al doilea război din Golf, arătînd că, pînă la un punct, Vladimir Putin s-a mulţumit cu rolul de mediator între poziţiile americanilor şi cele ale europenilor (Franţa şi Germania). Cînd şi-a anunţat intenţia fermă de a se opune prin veto rezoluţiei Consiliului de Securitate şi apoi prin tot ce a spus, conducerea Rusiei a trecut de partea establishment-ului militar şi diplomatic intern, ostil parteneriatului ruso-american: "De mult timp, aceşti oameni păstrau tăcerea, dar acum au găsit un bun prilej de a se exprima, aliniindu-se la poziţiile adoptate de Franţa şi Germania. Putin a încercat să reziste şi a vorbit într-un discurs la Kiev (înainte de declanşarea acţiunii militare) de necesitatea unor măsuri mai severe faţă de Irak şi a avertizat că nu ar trebui cedat anti-americanismului. Dar, în cele din urmă, el a cedat, prins între presiunile propriilor camarazi din conducerea rusă şi influenţele exercitate de Paris şi de Berlin. Însă - subliniază Piontkovski - ar fi eronat să se creadă, aşa cum o fac unii în Franţa

şi în Germania, că aceia care, în Rusia, se opun liniei americane în Irak sînt în mod esenţial «prietenii eu