Prin viteza cu care se descompun, prăbuşirea dictaturilor are întotdeauna un element de irealitate: devotamentul faţă de persoana, pînă ieri, aproape divină, a conducătorului, este astăzi înlocuit de ură şi dispreţ. Ritualul demolării statuilor e punctul de pornire al unor stihii eliberatoare: s-a dovedit că teroarea acceptată decenii de-a rîndul, pentru că părea eternă, a rezistat doar cîteva zile şi foştii ei supuşi intră într-un fel de delir al delincvenţei colective. Nu americanii sînt de vină pentru jafurile din Irak, nu ei au introdus haosul, e de presupus că aceia care le reproşează acum neputinţa i-ar fi judecat aspru dacă ar fi fost pregătiţi din prima clipă să impună legea şi ordinea ocupaţiei militare: n-ar fi lipsit acuzaţiile de imperialism, colonialism, jandarm mondial, brutalitatea inerentă în asemenea conflicte ar fi devenit probă necesară într-un eventual şi cerut proces pentru crime de război. Scenele de jaf de la Bagdad şi Basra nu sînt decît dovada efectelor mutilării individuale şi colective produse de orice dictatură: nu legea domnea în Irak, ci frica, şi cînd a dispărut frica n-a mai rămas nici un cod moral în loc. E uşor să rîzi de pretenţia aliaţilor că vor aduce democraţia în Irak, dar rîsul se bazează pe aroganta prezumţie a propriei superiorităţi, pe convingerea că democraţia nu va fi niciodată posibilă în ţările musulmane. Huntington, autorul formulei "ciocnirea dintre civilizaţii", argumenta că "ideile individualismului, ale liberalismului, constituţionalismul, drepturile omului, libertatea, statul de drept, democraţia, piaţa liberă şi separaţia dintre biserică şi stat nu au rezonanţă decît în Occident" şi tocmai tentativa de a le promova provoacă opoziţia faţă de "imperialismul drepturilor omului". Dacă nu dispreţ, este multă condescendenţă în această poziţie, motivată, într-un sens, de realitatea cifrelor: din cele 192 de ţări