Marc Lazar este profesor la Institutul de Studii Politice din Paris, director al Scolii Doctorale de Stiinte Politice si coordonator al grupului de cercetare pentru Italia contemporana al CERI. Preocuparile sale vizeaza istoria partidelor comuniste din Franta si Italia, cele mai puternice din Europa occidentala, si mutatiile actuale ale mitului comunist, in plina epoca de declin al utopiei, iar cea mai recenta carte a sa, dedicata atasamentului francez pentru comunism, pe linga un mare succes de librarie, a fost subiect de vii dispute in spatiul public francez. Cu politologul Marc Lazar, venit la Bucuresti ca invitat al Institutului Francez, am avut ocazia unei discutii „pasionante“ despre trecutul, prezentul si ipoteticul viitor al stingii – pariziene si nu numai.
Ultima dvs. carte are un titlu incitant – Comunismul, o pasiune franceza. De ce ar fi comunismul o pasiune pentru Franta?
Buna intrebare. Sensul cuvintului „pasiune“ e cel tocquevillian, de secol XIX, de forta care pune in miscare. Pentru Franta, comunismul a fost o profesiune de credinta, ratiunea n-a fost totdeauna la comanda. La noi, comunismul a fost o pasiune, si de aceea ne vine foarte greu sa facem bilantul pentru ca, vorba filmului, „ne-am iubit atit de mult“. Asta e una din tezele cartii mele, comunismul n-a fost pentru francezi ceva exotic, exterior. Pentru Olanda, pentru Suedia, care are un partid comunist deloc neglijabil, pentru Belgia, Marea Britanie, comunismul e ceva strain, chiar daca exista, bineinteles, comunisti. In Franta, fenomenul a fost foarte puternic, ca si in Italia, de altfel, ele avind cele mai puternice partide comuniste; Franta a fost terenul de predilectie a comunismului, si foarte multi francezi l-au imbratisat. Au fost si destui anticomunisti, fiindca la fel cum a existat o pasiune comunista, a existat si una anticomunista. Insa atasamentul
