Demisia celor trei jurnalişti de la redacţia de ştiri a postului Europa FM nu a generat prea multe discuţii şi comentarii: doar cîteva reacţii izolate prin presă. La suprafaţă, faptul că Rodica Culcer, Cosmin Prelipceanu şi Nadina Forga şi-au dat demisia pentru că nu erau de acord cu intruziunile conducerii în conţinutul ştirilor ar putea fi considerat un "incident minor" sau o problemă care priveşte exclusiv relaţia dintre patronii şi angajaţii unei instituţii media. Nu este însă deloc aşa. Şi demisia, şi inconsistentele reacţii pe care le-a provocat demonstrează o anumită slăbiciune a spiritului public din România. Şi, mai ales, arată o anume precaritate a condiţiei jurnalistului. După 1990, mass-media au fost probabil unul dintre domeniile cele mai dinamice din România: au apărut mii de publicaţii, posturi de radio şi TV, care au început să funcţioneze după regulile pieţei într-o perioadă în care despre privatizare încă se discuta în termeni foarte generali; au apărut lideri de opinie, editorialişti de succes, moderatori de mare impact în public; s-a lansat o generaţie nouă de jurnalişti, care scriu şi gîndesc altfel decît cei formaţi la şcoala "de tip vechi"; s-a format un public fidel, care îi acordă presei ca instituţie o mare încredere; în fine, ca şi în alte societăţi postcomuniste, presa a funcţionat adesea - după cum observa Alina Mungiu-Pippidi în Românii după '89 - ca un "substitut al structurilor absente" din societatea românească: al opoziţiei, al justiţiei, al instituţiilor democratice etc. Mass-media au jucat, fără îndoială, un rol esenţial în crearea noii identităţi democratice a societăţii româneşti (cîtă este şi cum este). Paradoxal însă, deşi instituţia presei a dobîndit prestigiu, încredere şi autoritate în raport cu publicul, statutul său e destul de fragil, iar condiţia jurnalistului în România e destul de precară. Firmele şi trusturile