Dacă există o experienţă la îndemînă, aceea e recitirea propriului jurnal. Cu condiţia să fi trecut ceva timp, ai toate şansele să faci descoperiri şi să ai surprize - decepţii, mai ales. Sînt lucruri pe care le-ai uitat - altele, dimpotrivă, pe care le ţii minte precis, dar asupra cărora n-ai suflat o vorbă. Jurnalul intim aruncă asupra trecutului nostru o lumină neaşteptată. El lasă în umbră ceea ce ai fi vrut să revezi şi pune sub lupă detalii ciudate, pe care nu le căutai. L-ai vrea mai fidel, dar fidelitatea lui nu e decît fragmentară. Căci există o contradicţie inerentă jurnalului care este, în acelaşi timp, piatra sa de încercare. Scrii un jurnal pentru a putea să-l reciteşti, îl scrii ca să ai un reper al memoriei, îl "ţii" tocmai pentru a ţine, captive într-un caiet, nişte urme a ceea ce va deveni trecut. Dar nu-l poţi scrie decît pe fugă, fără a construi o perspectivă, fără a pune în operă mijloacele veritabile ale unei reprezentări întrucît scrierea unui jurnal, zilnică, banală, nu se poate compara cu aceea a unei opere. La prima vedere, sinceritatea însăşi cu care scrii, atunci cînd scrii, îl face infidel faţă de ceea ce ai trăit atunci cînd îl citeşti. A scrie un jurnal nu înseamnă, cu toate astea, a-ţi descrie viaţa, ca şi cum ai putea să te dedublezi în cel care trăieşte şi cel care scrie ceea ce trăieşte. Din contră, a-ţi scrie jurnalul e un act care face parte din viaţa celui care-l scrie (de altfel, e foarte posibil să vorbeşti mai mult despre gîndurile şi sentimentele tale decît de viaţa ta propriu-zisă şi de evenimentele care-o compun). Astfel, primul lucru peste care dai, frunzărind paginile trecutului tău, este însăşi figura celui care scrie, subiectul particular al acestei scrieri particulare, care blochează un pic peisajul aşa cum umbra unui fotograf neîndemînatic apare alături de subiectul fotografiat. Nu doar notaţiile punctuale şi ap