România în anul 2000. Aceasta a fost una dintre compunerile la modă, cînd eram în clasele primare, iar învăţătoarea mea avea probabil pasiuni viitorologice pentru că ne-o dădea măcar o dată pe an. Cum nouă deceniile ne păreau veacuri, ca oricărui copil care n-are prea mulţi ani de pămîntean la activ, ne lăsam imaginaţia să construiască cele mai minunate lucruri cu putinţă: circulaţia cu rucsaci zburători, biciclete şi trotinete cu motor, trenuri aeriene, patine cu propulsie automată şi schiuri care nu te lasă să cazi, drumul cu "racheta", pe Lună şi retur, în fiecare seară. Luna, desigur, pe care oamenii ajunseseră deja, era toposul favorit al compunerilor noastre ştiinţifico-fantastice, la concurenţă cu Marte: cine nu fusese pe Lună sau pe Marte măcar o dată, într-un caiet dictando, cine nu le civilizase şi nu le acoperise cu păduri, gazoane şi flori smălţuite, cu hoteluri în care aveai telefon cu ecran şi comunicai cu cei lăsaţi pe Pămînt, în care primeai printr-o simplă apăsare de buton tot ce-ţi dorea inima şi ce-ţi pretindea foamea: îngheţată şi prăjituri şi bomboane? Culinar, utopiile noastre se rezumau la capitolul deserturi şi imaginaţia era destul de limitată, din lipsă de repere gastronomice. Copiii aveau toate drepturile adulţilor, în lumea aceea, permis de conducere şi brevet de pilot, casă personală şi vacanţă la bunul plac, iar lucrurile pe care le făceau erau întotdeauna bune, salvatoare, civilizatoare. Absolut toate compunerile noastre erau roz şi, nu ştiu de ce, se ocupau numai de domeniul tehnic, în special "transporturi". Diferenţe întîlneai numai la descrierea performanţelor cinetice ale maşinăriilor şi, în timp ce unii vorbeau de drumul Braşov-Bucureşti parcurs într-un sfert de oră, la alţii dura un singur minut sau o "fracţiune de secundă". Cuvîntul teleportare nu intrase încă în vocabularul copiilor, deşi scamatoria spaţială era descrisă destul