E foarte bine cînd cu prilejul unei aniversări se poate scrie fără melancolii şi fără crispări solemne. Profesoara Florica Dimitrescu împlineşte 75 de ani şi momentul apare ca unul de firească bucurie, în faţa drumului neîntrerupt (nu simplu, deloc lipsit de obstacole şi dificultăţi, dar avînd rectitudinea pe care o proiectează în realitatea exterioară echilibrul interior) al unui om de cultură, al unui lingvist care - cu inteligenţă, cu umor şi în stilul cel mai firesc - urmăreşte de o viaţă aventurile limbii române din trecut şi din cea mai vivace actualitate. În toate cărţile şi articolele domniei-sale se manifestă energie şi pasiune, o mare curiozitate ştiinţifică, plăcerea cercetării şi bucuria descoperirii: sentimente care, se pare, se transmit cititorului. Domenii care pentru alţii constituie stricte specializări izolate - studiul limbii vechi, dinamica actuală a vocabularului - sînt reunite de autoare în cea mai fericită formulă: în care fiecare perioadă ajută la înţelegerea celorlalte, stabilindu-se analogii surprinzătoare între trecut şi prezent. Dintr-un bilanţ al scrisului de o jumătate de secol, izbeşte o mare putere de muncă, stăpînirea unui material impresionant, darul sintezei asociat cu simţul detaliului, aplecarea cu minuţie şi sensibilitate asupra nuanţelor textului. Lucrarea sa cea mai consultată şi citată, cea mai cunoscută publicului larg este desigur Dicţionarul de cuvinte recente (prima ediţie apărută în 1982; a doua, considerabil îmbogăţită, în 1997): sursă pentru actualizările noilor ediţii ale dicţionarelor generale, reper indispensabil pentru studiul limbii române contemporane. Pentru întregi generaţii de studenţi şi specialişti sînt cel puţin la fel de cunoscute sintezele asupra foneticii şi morfosintaxei istorice (1967, 1974), mai ales în versiunea din 1978, în capitolele care îi aparţin din volumul (pe care de altfel l-a şi coordonat) I