Era pe vremea Razboiului Civil din America. Se facea ca ma chema John W. Dunbar si galopam voiniceste prin preerie, inconjurat de bizoni. Erau multi si nervosi iar eu saltam printre coamele lor ca o sapuniera pe care-a prins-o furtuna in larg de ocean. Totusi nu mi-era teama, caci calul era dresat pentru galopuri extreme iar bizonii ascultau cu sfintenie indicatiile regizorale. Pe care le dadeam eu, ca eram si regizor si tocmai lucram la "Dansand cu lupii": un galop in salbaticia aia era mai sigur decat o plimbare cu bicicleta, pe Bulevardul Tomis. Deci nici un fir de par nu mi se putea clatina in cap. Si totusi se clatina ceva, palaria, pe care nu trebuia sa o pierd, ca o luas em pe inventar; cand un bizon ii acorda ghiontul final, ea mi se desparti de cap si disparu intr-o ciorba clocotita de copite si ierburi. Am zis ca, dupa ce trece nebunia, ma voi intoarce si, chiar daca aveam sa gasesc doar un smoc din ea, il imbarligam cumva pe recuzitor, sa-l accepte asa, macar pana la chenzina. Insa la scena urmatoare, in care trebuia sa fumez si sa flecaresc politicale cu pieile rosii, mi-am vazut palaria pe capul unui figurant. I-am spus ce bucuros eram sa o gasesc, caci semnasem proces verbal pentru ea si recuzitorul nu prea ma avea la inima. Dar figurantul s-a intors spre ceilalti si le-a zis, cu tupeu: "a lasat-o in preerie, dupa ce a filmat, pentru ca nu-i mai trebuia. Eu am gasit-o, deci acum e a mea." Asa ca am trecut la negocieri si-am obtinut, la schimb, niste gatlegauri zornaitoare care l-au multumit foarte mult pe recuzitor. Mai ales ca secventa aparu si in film, care se bucura de succes, umplandu-i pe toti de parale, mai ales pe John W. Dunbar. Care, pana la urma, era Kevin Costner, eu fiind prins cu alt film, ceva mai complex. Aici americanii nu se mai cafteau intre ei, terminasera treaba si cu indienii Sioux, acum razboindu-se cu irakienii. Nici eu nu mai gal