Un trist paradox a făcut ca în primele zile ale războiului din Irak să moară mai puţini militari şi civili decît printre manifestanţii pacifişti în luptă cu autorităţile de pe toate continentele. Ceea ce nu vrea numaidecît să spună că războiul este mai îngăduitor cu vieţile oamenilor decît pacea, dar spune cu siguranţă ceva despre gradul de agresivitate al celor mai paşnice manifestaţii.

Nu încape îndoială că războiul este un lucru oribil pe care n-ar trebui să-l dorească nimeni. Mai cu seamă în secolul XXI. Între argumentele lui Fukuyama despre sfîrşitul istoriei, îl găsim şi pe acesta: o dată cu rezolvarea conflictelor majore, de tipul celor reflectate în războaiele mondiale, istoria însăşi intră într-o fază nouă care permite satisfacerea nevoilor oamenilor, exclusiv pe cale paşnică. Nu m-aş grăbi să trag concluzia că războaiele din Golf, cel din 1991 şi cel de astăzi, infirmă automat teza utopică a politologului american. Le putem privi şi ca pe nişte răbufniri finale ale unei istorii milenare pe cale să iasă din scenă. Ca şi Afganistanul, cu un an în urmă, Irakul din această primăvară ilustrează însă în mod tragic o ciocnire între civilizaţii. Nu le am în vedere pe aceea a Occidentului şi respectiv pe aceea a Islamului; mă gîndesc mai degrabă la două civilizaţii care se confruntă, ideologic şi militar, cam la fel cum se confruntau în ficţiunea lui Mark Twain cavalerii de la curtea Regelui Arthur şi yankeul contemporan care alunecase înapoi prin timp. Sofisticarea extremă, pe de o parte, a luptătorilor americani şi a armamentului lor, care transformă alegerea ţintelor într-o operaţie "chirurgicală" şi cruţă viaţa civililor într-o măsură atît de mare, încît ajungem la paradoxul cu care îmi începeam articolul, şi, pe de altă parte, primitivitatea extremă a gîndirii şi mijloacelor de care dispun irakienii, ascunzîndu-se de rachetele inteligente inamice în