Avea perfectă dreptate Anatol Vieru atunci când afirma că "marile grupuri de instrumente muzicale " percuţia, suflătorii, instrumentele de coarde " au apărut tocmai în ordinea de mai sus", iar procesul integrării lor în orchestra simfonică "face exact drumul contrar". În negura istoriei muzicii instrumentele de percuţie au fost primele venite, pentru ca perfecţionarea şi emanciparea lor să fie ulterioară celorlalte grupuri instrumentale. O perfecţionare ca sindrom acut al libertăţii de cireştere în câmpul de forţă al propriei seminţe; o emancipare aidoma unei corăbii cu pânzele umflate de vântul ce bate dinspre teritorii exotice şi timpuri magice, ritualice. Cine şi-ar fi închipuit însă torenţiala emergenţă de astăzi a instrumentelor de percuţie, acum şapte decenii când Edgar Varese compunea lonisation, cel dintâi opus european destinat unui ansamblu de percuţie? Cine ar fi pariat pe vibrafon sau marimba, gonguri ori crotale, instrumente ce concurează, iată, acerb hegemonia pianului şi a viorii? Luate fiecare în parte, instrumentele de percuţie sunt poate mai stinghere şi mai reticente decât suratele lor cu coarde şi de suflat. Au apărut însă o grămadă de adevărate orchestre de gen, capabile să excedeze cele mai cutezătoare reprezentări ritmice şi să aline chinurile compozitorilor atunci când se învrednicesc să picteze cu urechea. Nimic nu mai pare inextricabil în ordinea culorilor sonore, a spectrelor timbrale dacă ai la îndemână zeci şi sute de instrumente şi obiecte muzicale, ce populează un univers unic şi atotcuprinzător; un imens diamant în care fiecare timbru constituie o impuritate dacă este hărţuit sau, dimpotrivă, neglijat, ori poate reprezenta un cristal dacă este întreţinut şi dichisit, fireşte, în cunoştinţă de cauză. Un univers ca un poem incoruptibil născut din mirarea compozitorilor ce, din principiu, nu face favoruri, dar nici nu comite nedreptăţi. C