Era un capitol pe care îl consideram încheiat. Nu-mi plăcea să-mi amintesc de asta. Gheorghiu-Dej avusese patru izbucniri la adresa articolelor mele. Printr-o ironie a soartei, fusesem însărcinat să fac reportajul înmormântării sale. Împreună cu un operator de cinema, eram într-un Mercedes decapotat, deschizând cortegiul funebru înaintea Biroului Politic. Credeam că amintirile mele au fost înmormântate, o dată cu ceremonia la monumentul din Parcul Carol.
Cu o întârziere de zece ani, mi-a căzut în mână cartea lui Silviu Brucan despre Generaţia irosită. Precizez că mă iau după un exemplar în traducere engleză.*) Brucan m-a pus la locul potrivit: unde vine vorba de vieţi irosite nu pot să lipsesc. Din păcate, cartea înşiră afirmaţii neadevărate despre mine, începând cu ortografierea falsă a numelui meu, indicarea falsă a anului meu de naştere, şi o eroare de numai vreun sfert de secol privind activitatea mea la "Scânteia". De-a dreptul fanteziste sunt reacţiile pe care le-ar fi citit pe obrazul meu într-o şedinţă la care aş fi fost invitat "în special", şi la care, în fapt, nici invitat nu fusesem, nici prezent nu fusesem.
Neadevărurile despre mine, vreau să le atribui unei anumite grabe şi superficialităţi. Numitele defecte au descătuşat întotdeauna mari calităţi în Tache, cum îl numeam noi, prietenii şi colegii lui: viteză, aversiune faţă de birocraţie, un aplomb şi o siguranţă de sine netulburate de îndoielile, remuşcările şi auto-controlul care răscolesc cel mai adesea conştiinţa intelectualilor ex-comunişti.
De-a lungul anilor am supravieţuit scatoalcelor critico-literare ale lui Dej, consolându-mă cu ideea că cel puţin citea materialele mele. Puţini ziarişti " nu mă refer la şefii din culise, ca Tache, ci la salahorii care, de voie de nevoie, semnau materialele, punându-şi numele la bătaie " puţini au avut parte de atâta tăbăcea
