Poposesc şi privesc în mine. E pustiu? E întuneric? Nici una, nici alta. Încă. E Dumnezeu? Poate. Ne întîlnim din ce în ce mai rar. Şi nu din vina lui. Totuşi, nu s-a lepădat de mine. Şi nici eu nu spun ca Cioran, cîndva, "sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu şi fără lepră." Dar nici că sînt un Iov nu pot să declar. Atunci, ce sînt şi, mai ales, cine sînt? A trecut deja un an de cînd nu m-am mai întrebat şi nici nu m-am mai gîndit la asta. Cît timp pierdut... A trebuit să ajung la Sibiu, într-un superb şi paşnic început de martie, ca să-mi aduc aminte de Iov şi de mine.

"Faţa mea s-a făcut roşie de plînset şi pe genele mele se lasă umbra morţii."

Experimentul Iov nu este doar spectacolul lui Mihai Măniuţiu de la Teatrul "Radu Stanca", ci este, în acelaşi timp, o posibilă întîlnire a fiecăruia cu sine şi cu ceilalţi, o regăsire intermediată de acest act artistic. Versiunea regizorului poate fi varianta sumei obsesiilor sale, ale relaţiei sale cu propiul destin şi cu Divinitatea, o interpretare a uneia dintre cărţile fundamentale: Cartea lui Iov din Vechiul Testament, poate una din cele mai minunate opere literare, un profund exerciţiu de iniţiere în semnificaţia credinţei şi a unicităţii Creatorului, a miraculosului naşterii vieţii pe pămînt, un exerciţiu a ceea ce se numeşte suferinţă şi iubire necondiţionată faţă de Dumnezeu. Raportarea faţă de acesta este tulburătoare.

În părţile Răsăritului a trăit cîndva bogatul şi puternicul Iov. Deşi înstărit, acest adevărat principe al ţinutului Uz nu se abătea de la calea dreaptă şi nici de la lauda numelui Domnului. Iov avea şapte fii şi trei fiice, pămînturi, turme de oi, cirezi de boi, cămile, palate. În fiecare zi îi aducea jertfe lui Dumnezeu şi se străduia să fie fără de prihană pentru că ştia că îi datorează fericirea lui şi a familiei sale. Trăia împăcat cu sine şi fără de greşe