Cu o medie de o carte publicată pe an, Dan Stanca este, probabil, cel mai prolific scriitor român apărut după 1989. Prozele sale au ca numitor comun permanentul balans între realism şi fantastic (oniric), precum şi, la nivel ideatic, o vizibilă inspiraţie guénonistă. Drumul spre piatră, cel mai recent roman al autorului, nu face excepţie de la regulă.

Drumul spre piatră este ceea ce s-ar putea numi un roman-eseu. Accentul cade aproape exclusiv pe idei, iar la sfîrşitul lecturii ceea ce rămîne în mintea cititorului este o viziune asupra istoriei. Nu personaje, întîmplări sau cine ştie ce efecte artistice. Practic, Dan Stanca ajunge pe un alt drum (prin intermediul prozei) la unele dintre concluziile lui Horia-Roman Patapievici din Omul recent sau Ovidiu Hurduzeu din Sclavii fericiţi. Ideea romanului este aceea că istoria civilizaţiei umane se dezvoltă în formă de cerc. De aceea, cu cît avansăm mai repede (în plan tehnologic, dar nu numai), nu facem decît să involuăm spre zorii civilizaţiei umane. "Drumul spre piatră continuă în cer", spune autorul (vezi p. 282). Ca la Patapievici, atunci cînd se cîştigă ceva în plan material, se pierde altceva în plan spiritual, rezultatul, verificabil în evoluţia/involuţia noastră post-comunistă, fiind tot mai accentuata degradare a condiţiei umane. Implicit, o asemenea carte este o pledoarie, în spirit conservator, pentru prezervarea valorilor tradiţionale şi un atac la adresa globalismului, a corectitudinii politice şi a mercantilismului frenetic, specifice epocii actuale. În subsidiar, apare drama omului care nu se poate adapta noilor realităţi, cu identitatea strivită într-o societate care a abolit valorile şi regulile tradiţionale şi se lasă guvernată de principii anarhice. Toată această viziune asupra istoriei este prezentată prin prisma evoluţiei/involuţiei unui personaj narator, Sabin Carp, fost profesor de ştiinţ