Poate sunt de nedescris în adolescenţă. Vă spun aceasta confirmând cu probele proprii, câte voi fi produs la vremea mea. De nedescris atunci starea ca de maladie fără nume, cu neputinţă de numit paloarea sub care copilul intră în zi auroral şi vede lumea într-o lumină în care se simte singur şi străin. Abia mai târziu transparenţa aceea vastă va coagula prin atingere lăsându-i binefacerile limitei, paradoxal liniştitoare, în care se dumireşte şi se poate în sfârşit exprima. Pe sine, desigur, învăţându-se dur, fără menajamente, să respire aerul plin de surprize, să se orienteze printre propriile-i sentimente ca printre lucruri pe care se poate conta de la o clipă la alta, asimilân-du-şi, cu nostalgiile împrejur şi cu teamă, bucuria puterii de a renunţa la balast, în favoarea ordinei ca o revelaţie. Cum şi dvs. treceţi prin dreptul ei, al adolescenţei, o depăşiţi în clipa în care o puteţi numi, o puteţi descrie nu neapărat frumos ci adevărat, nu atât satisfăcător artisticeşte, cât precis, în termenii ei la îndemână: "Floarea gingaşă a vieţii/ Din adâncul sufletului s-a deschis/ La început cu o bucurie de nedescris./ Dar mai apoi văzând cum îngheaţă/ în răcoarea dimineţii/ Repede a vrut să se întoarcă/ În sicriul singurătăţii". În fine, strofele 1, 3 şi 4 din Singurătate, iar din Speranţa, "sufletul atât de neiubit" cât şi versul de încheiere, acceptate, cum spuneam la început, nu pentru originalitate ci pentru intensitatea greu de descris a trăirii. De aceea simt că ar fi prematur să vă îndemn a nu mai folosi niciodată de acum încolo, în lirica dvs. de tranzit, cuvinte precum acestea: probabil, alimentează, iar pentru a scoate aş supune atenţiei verbul a ridica, în "Uşor te poate ridica/ Din euforie". Observaţi şi sugestia din final, optând pentru economie. Uneori trebuie să recunoaştem şi să preferăm un termen, mai puternic singur decât atunci când îl asociem cu vreun