Despre Sorin Stoica am mai scris acum vreun an. Îi lăudam atunci cursivitatea povestirilor şi stilul format, deşi debutant. Acelaşi lucru îl fac şi acum, cu menţiunea că Dincolo de frontiere are un conţinut mult mai puţin metaforic decât o sugerează titlul, nu are nimic de a face cu depăşirea limitelor sau saltul în nirvana. Este doar o carte agreabilă, cu un haz nebun, povestind aventurile de pubertate ale unor liceeni de mare provincie, pe vremea lui Ceauşescu. Şi nu doar atât. Nuvelele acestea au o teză inteligentă deşi nu foarte originală povestirea, fabulaţia, reprezintă lumile paralele, sporirea derutei şi cantităţii de ireal din realitate, ele pot conduce la un adevăr parţial, subiectiv, trunchiat, dar posibil mai adevărat decât cel al simţului comun. Apoi povestirile pot conduce la o reevaluare şi revalorizare a lucrurilor: "pentru că sunt răcit, tocmai am făcut o injecţie cu o seringă de unică folosinţă. Îmi şterg nasul cu şerveţele pe care apoi le arunc." Pe vremuri, aveam o batistă. Şi batista aceea avea o memorie, o istorie aparte. Specializarea aceasta în acre intră acum obiectele înseamnă că există doar conceptul, fără corporalizare. Şerveţelele sunt doar clone ale unui concept. Bunicii noştri aveau chiar un sentiment de vinovăţie atunci când aruncau un capăt de aţă. Un alt respect faţă de materie. Pentru ei vă spuneam că nu există conceptul de gunoi." Toată această reevaluare pledează pentru o conştiinţă nepervertită, ţărănească, neaoşă, primitivă, rudimentară, mistică şi haioasă. Sorin Stoica îl iubeşte pe Paţanghel al lui Preda. Şi totuşi, ţăranii descrişi de el fac mişto de tradiţie , se înnebunesc după Muicăl Jackson, fac un fotbal pe maidanul satului, mândrele nasc la doişpe-treişpe ani, şi scuipă seminţe, în fine tot kitschul aferent agriculturii socialiste şi postrevoluţionare. Concluzia teoretică: desigur aici cuvântul patrie trebuie pronunţat