Pe timp de război, muzele tac. Ştim. Dar există tăceri şi tăceri. Una e tăcerea gravă, conştientă, a artistului care în mod voluntar îşi direcţionează talentul în zone mai potrivite cu momentul, şi alta tăcerea provocată de călăşul băgat nemilos în gură. Dar există momente - şi acestea nu mai ţin de pace sau de război - când artistul e mai important decât arta. Sunt momentele de ticăloşie umană, când artistul moare de foame sub privirile indiferente ale contemporanilor.
Cu câteva, minime, excepţii, artiştii români n-au fost şi nu sunt oameni bogaţi. Pe vremea comunismului, doar o mână de aleşi puteau trăi din scris - şi nu era neapărat vorba de scriitorii cei mai populari. Câştigurile enorme mergeau la autorii aflaţi în slujba regimului. În cazul lor, tirajele de zeci de mii de exemplare nu reprezentau cota succesului la cititor, ci buna funcţionare a sistemului de achiziţii prin biblioteci publice sau cu sistem închis. Faceţi inventarul numărului de exemplare din opera, să spunem, a lui Ion Lăncrănjan din bibliotecile unităţilor militare şi veţi vedea cât se vindea "la liber" şi cât reprezenta "comandă de stat".
Exemplul lui Lăncrănjan îmi vine în minte pentru că, la mijlocul anilor şaptezeci, în armată fiind, am rămas şocat să văd că rafturile bibliotecii "de incintă" gemeau de opera acestui autor rudimentar, perfect ilustrator al tendinţelor tot mai accentuat şovine şi xenofobe din ideologia lui Ceauşescu. Găseai acolo totul, de la trilogia propagandistică a Cordovanilor la volumele de povestiri realist-socialiste, ca să ştie soldatul român pe ce valori trebuie să mizeze.
La începutul lui 1990, am avut prilejul să văd lista scriitorilor milionari, adică a clubului select ce primea bani cu ghiotura în vremuri în care intelectuali serioşi nu-şi recuperau din cărţi nici preţul hârtiei de scris. Dacă uriaşele sume ar fi provenit din
