Astăzi când Universitatea din Cluj a tinereţii mele îmi face onoarea de a-mi conferi înaltul titlu de doctor honoris causa, simt iscându-se în mine aceiaşi mirare care mă cuprindea, cu ani în urmă, atunci când, tânăr discipol descopeream alma mater napocensis, în pribegia sa sibiană. Mirarea " o ştim de la mentorii noştri elini atât de îndepărtaţi în timp şi totodată atât de apropiaţi de noi, atât de prezenţi " este o stare de spirit prielnică filosofării. Ea este favorabilă reflecţiei, cred, prin chiar naivitatea sa. Naivitate a celui neiniţiat, a tânărului începător ce se deschide universului cunoştinţelor, pe care îl asaltează încercând să-l cuprindă prin întrebările sale, naivitate a bătrânului ce nu încetează să fie asaltat de alte şi alte întrebări, la care existenţa sa toată nu i-a fost de-ajuns pentru a răspunde. Permiteţi-mi, aşadar, să-mi exprim cu naivitatea tinereţii şi deopotrivă a senectuţii mirarea în faţa ambiguităţii spaţiului universitar. Într-adevăr, spaţiul acesta mi se părea, atunci când pătrundeam pentru întâia oară în el şi continuă, acum, după ce l-am străbătut de atâtea ori, să-mi pară, în mod paradoxal, în acelaşi timp surprinzător de îngust, de limitat, de parcelat, dar totodată deschizându-se asupra unui spaţiu infinit. Paradoxul universului universitar rezidă în exiguitatea sa conjugată cu nelimitarea sa. Să considerăm mai de-aproape paradoxul acesta ce mi-a stârnit şi continuă să-mi stârnească mirarea.

Tânăr nesăţios, abia ieşit din adolescenţă, nutream un ideal leonardesc; îmi proiectam programul de viaţă al unui uomo universale, cu un apetit de cunoaştere şi de creaţie, de înfăptuire ce nu voia să-şi impună şi cu atât mai puţin să i se impună nici-o frontieră. În ceasul acela timpuriu al vieţii mele, aş fi fost gata să preiau pentru mine monologul lui Faust, dar fără plictisul dezabuzat al bătrânului, ci cu pasiunea juvenil