Stimate domnule Lucian Raicu,
Ciudate sînt căile scrisului! Ieri, Balzac de buzunar, făcînd la planuri nu "din cuţite şi pahară", ci din fluturi şi dovleci, mă şi vedeam cu "corespondenţa" publicată-n opt volume groase, legate strîns şi deşucheat în mătasea celor mai fini ciorapi de damă! Azi, pleoştit, c-o noapte nedormită, după ce am terminat un fermecător Maurice Leblanc: Victor, de la brigade mondaine, îmi dau seama că mîna-mi atîrnă mai greu, că creioanele-s tocite, că "cheful" a pierit o dată cu gîndul că trebuie să scriu! M-aş tot culca şi-aş tot dormi un secol numai să nu fac o literă! Şi merg mai adînc: oare toată spuma asta de scrisori nu-i din cauza fricii, groazei de-a mă apuca şi-a scrie o poezie? Poezie care, fiind proastă, m-aş chinui atît de mult s-o repar, încît mi-ar mînca zile şi săptămîni. Şi nici n-aş mai putea citi nimic! Şi acum, încă mai adînc! Nu frica, nu groaza, ci neputinţa, certitudinea că nu mai pot scrie ceva care să-mi placă, că nu mai am spaţiul necesar, mă determină să mă arunc cu capu-n jos şi sufletul în sus în plicurile ce se cască zilnic ca nişte prăpăstii ocrotitoare! Dar să nu uit un amănunt esenţial. Aceste scrisori, sînt scrise vis-a-vis de dumneavoastră. Vă implică tot atît de mult ca şi pe mine!
*
Culmea, după trei sau patru săptămîni de tăcere, Mugur îmi dă un telefon şi-mi porunceşte (pentru a cîta oară?) să scriu o poezie! Şi eu care-mi luasem de-o grijă!
*
S-ar mai putea un lucru. La un moment dat, torturat de obligaţia de-a scrie zilnic, ca un adevărat ocnaş ce scoate-n loc de sare zahăr, să caut odihna, salvarea, deliciul şi loboda într-o poezie!! Drept care, din nou, aţi fi direct implicat!
*
O scrisoare mă scuteşte totuşi de "lucru", de "muncă". O scriu, o bag voios în plic, o trimit. Nu mai pot, orice-aş face, fiindcă n-o mai am în faţă, modifica, aranja,
