Importanta muncii unui ceasornicar, cojocar, tapiter, geamgiu sau croitor este descoperita doar atunci cind o problema a familiei ne scoate din casa. Dupa o alergatura de citeva ceasuri, constatam cu egala placere si mihnire ca acesti mestesugari sint pe cale de disparitie, dar ca au solutii pentru mica si dureroasa noastra problema. Pentru mestesugari, viata depinde de firul de ata cusut la o haina, de mecanismul unui ceas, de picatura de cositor lipita la un aparat de uz electrocasnic sau de geamul de sticla solicitat de vreun client. Ei sint mestesugarii, oameni care, pe vremuri, alcatuiau grosul celor care contribuiau la confortul celor ce traiau in tirgul Romanului. Timp de zeci de ani, ei nu au stiut sa faca decit croitorie, cizmarit, tapiterie. Inainte de 1989, lucrau pentru cooperativele romascane, care, intre timp, au cam uitat de meseriasii orasului. Acum, majoritatea celor din breasla mestesugarilor s-au privatizat sau muncesc la domiciliu, pentru clienti fideli. Dinu Moldovanu are 39 de ani. Este si ceasornicar, dar si comerciant, pentru ca reparatul ceasurilor nu aduce cistiguri insemnate, ci e doar o pasiune care, pe vremea "raposatului", era si bine platita. "Sint ceasornicar din '79. Merge slab afacerea asta, mai ales de cind au aparut ceasurile electromecanice si electronice pe piata. Mie imi plac ceasurile mecanice, care-s mai de Doamne Ajuta, dar sint tare rare acum. Ma ocup si de comert, pentru ca mestesugul asta nu aduce bani", spune Dinu Moldovanu. Desi stie ca priceperea lui nu atrage multi clienti, nu renunta la pasiunea pentru reparatul ceasurilor, pentru ca asta a fost meseria lui dintotdeauna. Vasile Munteanu este croitor de-o viata. Lucreaza, impreuna cu sotia sa, intr-un atelier din zona Pietei Republicii. De priceperea acului lor depind doi copii, iar Vasile spune ca, daca nu ar avea parte si de pensie, nu ar avea cum sa se descurce numa