D ezvoltarea determină democraţia? Democraţia susţine dezvoltarea? Sînt cei doi termeni opuşi? În ultimă instanţă, există vreo legătură între ei? Şi unde s-ar situa România din punctul de vedere al fiecăruia dintre ei? Acestea sînt întrebările care se pun în paginile următoare. Răspunsurile nu sînt definitive şi nici complete. Ca de obicei, multe exemple, nuanţe şi subtilităţi fac lucrurile să devină complicate, mai ales pentru ţări complicate cum e şi România. O certitudine ar fi doar că zonele cele mai dezvoltate ale lumii actuale sînt şi cele mai democratice. Şi în aceste locuri însă, balanţa dintre dezvoltare şi democraţie oscilează mereu, dezvăluind noi faţete ale problemei. Dar dezvoltări uimitoare s-au văzut şi în ţări fără democraţie. Multă lume a scăpat de sărăcie, fără să aibă democraţie. Rămîne de discutat cît de durabile sînt aceste sisteme. La fel cum de discutat rămîne şi cum se descurcă democraţiile sărace. Multe guverne promit modernizări rapide şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai prin măsuri forte, fară multe dezbateri care, spun ele, ar consuma timp şi energii inutile. De multe ori, acesta e chiar drumul spre iad. "Hitler a făcut şosele", susţin şi astăzi unii. Varianta italiană e "pe vremea lui Mussolini trenurile veneau la timp". Cei ce folosesc

aceste clişee nu par să observe că după aproape şaizeci de ani de democraţie, şoselele sînt chiar mult mai bune decît pe vremurile invocate, iar trenurile nu întîrzie nici astăzi. Şi asta fără muncă forţată, teroare sau fanatism. Fiindcă democraţia poate asigura controlul, fie el şi consumator de energie şi timp, asupra justeţei drumului urmat de un guvern. Bineînţeles, vorbim despre o democraţie, reprezentativă, în sens actual, cu mecanisme bine puse la punct şi nu despre "tirania majorităţilor", de care se temea Tocqueville. Problema noastră rămîne, cum se poate institui şi cum poate funcţiona