Într-o lume în care inegalităţile dacă nu se adîncesc, se menţin, lupta împotriva acestora, fie pe axa internaţională Sud-Nord, fie pentru combaterea sărăciei interne a continuat să reprezinte principala preocupare a progresiştilor. Încă din secolul al XIX-lea s-a conturat ideea că această situaţie este o consecinţă a mecanismelor de piaţă liberă pe care capitalismul le presupune. Capitalismul s-a conturat ca principalul generator de inegalităţi, ca sursă a exploatării, în forme simple şi brutale în trecut, sau într-o manieră mai subtilă, astăzi. Cum egalitatea a devenit obiectivul politic al celor ce doreau o societate fără discriminări, libertatea, ţelul iniţial al promotorilor democraţiilor reprezentative, s-a transformat într-un scop secundar. Urmărind realizarea fundamentelor politice ale egalităţii, democraţia apărea ca un adversar al capitalismului. Efect pervers al gîndirii raţionaliste, teoria conspirativă a ignoranţei a oferit o explicaţie şi în cazul democraţiei: caracterul iniţial al acesteia fusese pervertit de capitalism astfel încît democraţia devenise un simplu accesoriu al economiei de piaţă, un izvor al inegalităţilor. Nimic mai puţin adevărat. Apariţia şi succesul democraţiei a exprimat pe plan politic aspiraţiile şi interesele a milioane de mici producători. Democraţia asigura cadrul de funcţionare al economiei de piaţă ce punea în discuţie poziţiile claselor superioare şi care deschidea calea dinamicii sociale şi relativiza privilegiile. Dar suspiciunea privind caracterul instrumental al democraţiei dezvăluia dilema raporturilor dintre politică şi economie ca domenii ale activităţii practice. Locul şi rolul statului în raport cu societatea, dinamica spaţiului public în care libertatea de expresie se manifesta fără restricţii, au determinat reacţii diverse. Construită ca formă de raţionalizare a societăţii, teoria centralistă a statului