Ca şi cele 4 anotimpuri, literatura e şi ea o ţară, o ţară sfîntă, ireală nu în sensul că n-ar exista, vie, concretă, ziua şi noaptea, ci prin cîteva caracteristici, altele decît cele cunoscute din somptuoasele terfeloage cu statele lumii: aici, de pildă, a urî pe celălalt e nu atît urît sau imoral, cît inutil, fiindcă nu există moarte; de aici poţi fi alungat, ca din rai, doar pentru maniheism; generozitatea ca şi insolenţa sar, din generaţie în generaţie - cum zice poetul -, ca puricii de la o pisică la alta; invidia are partea ei frumoasă şi avuabilă; răutăţile sînt vitale şi tonice, nu se moare din ele; bîrfele, nici ele, nu-s fatale, ci inerente exerciţii de psihologie, vorba lui Pandrea; spaimele - ca aceasta: dacă "Ion" îi va plăcea sau nu lui Lovinescu... - conţin o doză mult mai mare de impalpabil decisiv; deşteptăciunea, dacă există, nu caută unanimitatea; umilinţei i se cere, imediat, putere de sfidare; modestiei - demnitate, iar demnităţii humor, operaţie epuizantă; seriozităţii - un fond de neseriozitate, pentru a nu fi ridicolă în faţa absolutului; neseriozităţii - dreptul de a fi o viclenie; contestarea e normală în termeni oricît de duri, dar ea trebuie să rămînă inofensivă în planul existenţei imediate - poţi cădea doar pe gînduri, după un pamflet, nu în lanţuri; ţara asta poate avea ziduri ale plîngerii, dar nu secţii de poliţie, curţi marţiale sau temniţe; cine încearcă să introducă asemenea instituţii lumeşti e sistematic blestemat de un înger exterminator care-i ia talentul

sau i-l degradează pînă la insignifiant, cum a fost cazul cu un contemporan de-al nostru, Mihail Şolohov, căruia confraţii, dezicîndu-se de el, i-au spus: nu mai e nevoie să te batem cu pietre, în public, căci ai fost îndeajuns de lovit, de cînd ai încălcat legile acestei ţări a noastre: iată, nu mai poţi scrie nimic de soi! E suficient! E un tărîm de o frum