care mi-a arătat că teoria limbajului
nu e doar un exerciţiu academic Acum o săptamînă, doamna Judith Ardeleanu îmi reproşa în Dilema lipsa de cultură generală care a făcut să pun lacrimile în exces ale unei icoane pe seama unei afecţiuni O.R.L. Doamna Ardeleanu îmi atrăgea atenţia, pe bună dreptate, asupra faptului că icoana suferea, mai mult ca sigur, de o boală oftalmologică, chestie pe care ar fi trebuit s-o învăţ în liceu. Mergînd mai departe, cititoarea noastră reproşa impostura din presă, dacă nu cumva chiar prostia (încerc să scap de sentimentul că se referea la mine...!) unora dintre gazetari. Cînd scrii, spune ea, trebuie să fii documentat, iar dacă greşeşti, trebuie să dai o erată în numărul următor. Ei bine, iată şi erata. Doamnă Ardeleanu, mărturisesc că n-am fost atent în liceu cînd doamna dirigintă ne descria bolile omeneşti şi locul exact din policlinică în care se tratează ele. Nu ştiu foarte multe despre complicaţiile care pot apărea în urma unor răceli mistice şi, în continuare, nu sînt prea sigur dacă icoanele plîng ca urmare a unui enterovirus sau meningococ (adică dacă li se trage de la stomac sau de la cap...!). Dar sper să fiu iertat: nici un medic la care am fost în ultima săptămînă, cu cazul icoanei în braţe, n-a reuşit să-i pună un diagnostic. Icoana care plînge, doamnă Ardeleanu, va rămîne, se pare, un mister medical. Nu-mi este dat mie, un simplu muritor, să ridic vălul şi să pun lanterna cunoaşterii luciferice pe faciesul impenetrabil al Maicii Domnului... Nu ştiu dacă am fost suficient de precis. Poate că e cazul să mă exprim mai simplu: articolul meu se referea la fenomenul icoanelor care plîng - nu era un tratat medical. Celor care îşi doresc precizie le-aş recomanda mai degrabă Monitorul Oficial (deşi sînt şi-acolo destul de multe pasaje imposibil de înţeles) ori depeşele unei agenţii de presă. Pe de altă parte, recunosc