Munceşti mult şi cîştigi puţin. Teoretic e cum nu se poate mai rău, practic nu-i dracu' chiar atît de negru. N-ai restanţe la întreţinere, reuşeşti să-ţi achiţi rata la maşină, de cîţiva ani nu mai locuieşti cu chirie, te-ai însurat, ai făcut şi un copil... Cînd erai încă în facultate ţi se părea că dacă ajungi să "bifezi" pînă la treizeci de ani măcar o parte din cele amintite mai sus ar trebui să te declari mulţumit. Aiurea... Sigur, "cu cît cîştigi mai mult, cu atît vrei mai mult" e deja un truism, dar e din ce în ce mai necesară o completare: cu cît cîştigi mai mult, vrei mai mult şi, de fapt, ai din ce în ce mai puţin. În primul rînd, n-ai timp. Nu-i nici o noutate, ştiu, dar adevărul e că, în realitate, nici nu vrei să ai timp. Cînd eşti obişnuit să munceşti stahanovist 10-12 ore pe zi ţi se face frică la gîndul că s-ar putea să ai la un moment dat cîteva ore libere în afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sînt dubioşi, rataţi, şomeri. Lipsa de timp nu se confundă cu succesul, dar măcar îţi dă iluzia că lupţi din răsputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te ţine la birou cu ochii lipiţi de computer şi urechile sudate de receptor, chit că ai fi putut umbla de cîteva ore în papuci de casă. În al doilea rînd, n-ai chef. E acoperirea "perfectă" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face să ai la un moment dat mustrări de conştiinţă. N-ai chef să discuţi, n-ai chef să citeşti decît reviste, n-ai chef de ţipetele ăluia micu' şi, în general, n-ai chef de nimic. Eşti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, în timp, oamenii fără chef să inventeze televizorul şi divorţul. În fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ţi mai vine să ai prieteni, prietenii sînt energofagi, consumă timp şi resurse, cu prietenii trebuie să te confesezi, iar întîlnirile la bere cu amicii pot să nu ducă la nici un rezultat concret. Ceea