Pentru mulţi jurnalişti din toată lumea, presa britanică e asociată cu cele mai înalte standarde profesionale, e un ideal sau măcar un punct de referinţă. O aură de legendă şi o impresie de "ideal irealizabil" sînt de multe ori asociate cu Times, Daily Mail, Financial Times ori Independent. Imparţialitatea, rigoarea, dar şi umorul ori ironia jurnaliştilor britanici sînt calităţi recunoscute şi adesea invidiate all over the world. La rîndul ei, presa britanică e de multă vreme conştientă de statutul ei de reper, iar The Economist (8 martie 2003) surprinde foarte bine acest lucru: "Industria presei britanice are o părere foarte bună despre sine. Susţine 11 titluri naţionale şi are un număr neobişnuit de mare de cititori. Are o cultură a ireverenţei, aşa că se uită de sus la insipida şi greoaia presă germană, iar mai nou, la Le Monde, cel mai important ziar francez, acuzat recent de jocuri politice dubioase. În prezent însă ziarele britanice sînt la ananghie - chiar mai mult decît se vede cu ochiul liber". Analiza din Economist constată că, dincolo de legendă, de prestigiu şi de orice alt adevăr fundamental s-ar mai putea enunţa, cifrele sînt nemiloase: din 1990 încoace, presa britanică în ansamblu a pierdut o cincime din cititori. Încasările din publicitate au scăzut în ultimii doi ani, uneori dramatic: Financial Times a pierdut 20% în 2001 şi încă 23% în 2002. Industria presei luată în totalitate a pierdut 12% faţă de 2001 la capitolul încasări din publicitate (de altfel, în toată lumea anii 2001-2002 au fost foarte slabi în materie de publicitate). Ceea ce se leagă, evident, de scăderea numărului de cititori: National Readership Survey arată că, exceptînd Daily Express, Daily Star şi The Sun, toate ziarele au pierdut din audienţă în 2002. Iar Star şi-a menţinut publicul - comentează Economist - prin titluri de genul "Kylie's bum is so yum" (nu mai traduc; pres